Cu ocazia dar mai ales cu pretextul Horii, am ajuns iar în Pasul Prislop, la limita de nord est a Maramureșului. Prilej perfect pentru a revedea locuri dragi și de a descoperi altele noi. În pasul Prislop, sus, în vârf, mai ales cu ocazia sărbătorii, aceeași vânzoleală, ba cu vârf. Așa că am luat-o spre munte, pe după mănăstirea ce pare aproape fantomatică, mai ales pe cețuri.
Lăsăm în dreapta și un cimitir militar multinațional, ce ar merita mai multă atenție. Acolo au fost îngropați militari din ambele războaie mondiale, dat fiindcă pe culmi au fost tranșee, fortificații militare în ambele războaie. Nimic, nici un cuvânt doar „cimitir al eroilor” și o nefericită budă de lemn pe care scrie pompos WC, deși e doar budă, în timp ce aproape, într-un șopru, sunt ascunse 2-3 toalete ecologice… Lăsăm în urmă o stână, dar și alt obiectiv fantomatic, un Centru de informare turistică al Consiliului Județean, niciodată finalizat și nici recepționat. Are eoliană, panouri fotovoltaice, dar e inutil și mai e și insipid. De mai sus, arată ca un buncăr de beton pe care s-a așezat o filigorie de lemn. Urâtă construcție.
Urcăm pe drum modernizat de autoritatea locală. Însuși primarul Sorin Timiș, dar și directorul Parcului Național, Mihaela Lucia Poll, ne liniștesc și ne spun să urcăm fără griji până la limita Parcului. Primarul confirmă chiar că drumul e schițat doar și că anul viitor se pietruiește și va fi circulabil oricând, în orice condiții. Am urcat la munte… în coloană. Mașină după mașină, cu turiști de toate felurile. Până la Șaua Știol, la semnul de limită a parcului. Unde unii s-au schimbat în echipament de munte, alții și-au luat selfie stickul drept echipament și au luat-o care-încotro. Evident, cu excepțiile de rigoare… sunt și din aceia care nu acceptă și fie SUV, fie ATV, au continuat să urce motorizat, cu tupeu, printre turiști. Aici ne orientăm spre stânga, suntem pe limita cu județul Bistrița Năsăud, spre lacul Știol, cu gând de a vedea lacul glaciar, de a urca pe Șaua Gărgălău sau pe vârf, apoi pe culme să coborâm pe lângă alte două lacuri glaciare mai mici, apoi pe Valea Rea, prin grohotiș și pe după celebra Cascadă a Cailor. N-a fost să fie așa, ne-am limitat la mai puțin. Lacul Știol părea a fi loc de pelerinaj. De la turiști cu cortul la grup straniu, aliniați în șir indian la distanță perfectă, parcă de măsuri COVID, la oameni de 70 de ani sau…la copilași de 4-5, ai văzut orice. Un gust amărui ne-a lăsat echipa Salvamont venită. Aere, infatuare, inclusiv în relație cu turiștii. „Putem urca spre Gărgălău în sus pe aici?/Da, dar nu cu echipamentul ăsta…/ Este un lac rotund mai jos?/Este ceva, da nu-i interesant. Ochiul Boului îi zicem noi(n.r.- greșit, îi spune Hârdău și e la doi pași de pârâul Bistricioara, format și cu aportul superbului Bistrița Aurie, ce izvorăște de sub Gărgălău)./ Se poate ajunge la peștera aceea de lângă Cascada Cailor, din Piatra Rea?/ Da’ ce să căutați acolo? Nu-i mare lucru./ Acela e avenul din Piatra Rea?/ Da’ cine credeți că vă lasă să mergeți acolo? E închis, dom’le”, sună câteva răspunsuri la întrebări puse de turiști. Au stat, s-au pozat cu câinele cel frumos și s-au dus, au bifat traseul. Îi iertăm, că salvează vieți… dar și îndepărtează turiștii cu atitudinea milițienească.
Revenim pe același traseu, ne bucurăm de Bistrița Aurie ce vine cu mici cascade, ne reamintim că de aici, din Maramureș, izvorăște de vizavi, din munții Maramureșului ce se văd de aici perfect, și râul Prut, de sub muntele Hovârla, de pe limita cu Ucraina. Revedem turiștii aliniați, acum stau într-un cerc perfect și meditează sau se roagă… așa carevasăzică! După ce că România trece și printr-o criză energetică, unii vin să fure energiile străbune, ale bubulilor și ale dacilor liberi, din munți! (evident, ironie, a se lua ca atare…). Cât vezi în jur e jnepeniș, vaci libere, cai liberi unul mai frumos ca altul. E plin de stâne, dar nu și de oi, or fi coborât deja. 
Dar semnele civilizației montane sunt peste tot. Interesant, proprietarii de stâne nu au simțit iz de profit…dacă vreuna dintre stânele de acolo ar fi curată, primitoare, cu mese și fără câini furioși, dacă ar oferi un balmoș sau o felie de caș cu sare, ar da lovitura, ar face vad mult mai bun decât tarabele de la sărbătoare, cele cu mâncare stătută sau cu kitschuri. Coborâm cu emoție, printre stâne deja bistrițene, să vedem și lacul cel perfect rotund. Urcăm înapoi și mergem să vedem peștera care cică nu e interesantă, deși unii o atribuie lui Pintea Grigore cel Viteaz. Îi zice La Găvan și nu, nu e avenul (peșteră verticală) pare mai degrabă o prospecțiune de odinioară. Revenind pe versantul de vizavi de Podul Cailor, cel cu stâna si cascada, încercăm să găsim unghiul acela care poate arăta, în poză, Cascada Cailor, cu Podul Cailor și cu peștera, ba dacă se poate și cu Borșa mică mică în fundal. Urcăm pe vârful Știol, la 1611 metri altitudine, deși visam la Gărgălăul cel de 2158 metri… Și vedem ceva-ceva, dar nu toate la un loc… La întoarcere, atingem tangențial Preluca Doamnei și Bâtca Prislopului.
Mergem să salutăm sărbătoarea, dar nu prea e de noi. Dar trecem de cealaltă parte a drumului și ne îndreptăm spre Preluca Cerbului și Coasta Plaiului. Aici sunt fortificațiile germane din cele două războaie. Unele dinamitate, altele încă vizibile. Urcăm pe Ștrampuc, pe Podul Prelucilor. În prim plan, din diverse unghiuri, vedem vârful Cearcănu, Muntele Frumos, vârful Cornu Nedeii și drumul merge în sus, deja prin munții Maramureșului, nu ai Rodnei, spre vârful Fântâna Stanchii și spre Tarnița Bălăsinii. Cum care drum? Legendarul drum al lui Mackesen, construit în primul război mondial de armata germană cu forță de muncă locală. Un drum încă circulabil, o lecție de construcție utilitară.
Pe hartă îi zice frumos „Drumul Războiului”, aici au fost lupte grele pe alocuri. Încă mai poți găsi cartușe și chiar tuburi de obuzier. Și aici sunt stâne. Dar mai ales versanți întregi tăiați, sunt dealuri pline de cioate albe, te ia tristețea. Un loc interesant…dacă ai mașina potrivită, ajungi pe capătul muntelui Toroioaga, cel de deasupra cartierului Baia Borșa, având mai în spate capătul Vaserului, cu stația finală Comanu.
Iar spre est ai deja limita cu Ucraina, sub vârful Ignăteasa, cu Jupania. Iar dacă insiști mult spre est/dreapta, pe cărări ascunse, de la Tarnița Bălăsinii, pe la creasta Izvorul Ursului, ajungi spre pasul Sărata și Preluca Cățelei, acolo unde borșenii aveau odinioară un fel de cătun, o așezare pastorală de vară …pe teritoriul Ucrainei! Borșenii au avut sătuc acolo în Ucraina, de-a lungul secolelor, fără să deranjeze pe nimeni. Civilizația montană e altfel, cu reguli simple și frumoase. „Lasă-mă ca să te las” ar fi o definiție simplistă, dar aproape de adevăr. Sus, la munte, pe nimeni nu interesează cine ce cară, fie că e vorba de lemn, piatră, brânză, țigări sau fugari. La fel cum la stâne nimeni nu întreabă de ce a venit cioban tocmai din Cluj sau din Argeș…
Revenim și spunem: capătul acela de Maramureș are un parfum aparte. E sălbatic și la propriu și la figurat, cu natură, cu oameni, cu tot. Din păcate, excepție făcând pârtia de schi din Pasul Prislop unde se vede de departe mână de gospodar și organizare, turismul e făcut ușor ad-hoc, fără ca cineva să câștige (bani sau turiști). Parcul munților Rodnei face eforturi, are activitate online, are trasee, inclusiv sistem de plată online pentru vizitare. Borșa vrea la rândul ei turism. Județul Maramureș ar vrea și el. Problema e că oamenii ăștia nu s-au pus niciodată la aceeași masă comună… rotundă dacă se poate, cu nimeni în capul mesei, să facă strategii comune. Ar putea avea mari surprize borșenii, ar putea chiar renunța la munca grea ce-o fac aiurea. Doar deschizându-se turismului montan, cu un obligatoriu respect pentru turist.
