Dacă vă amintiți, în momentul începerii crizei ucrainene am fost în Sighetu Marmației, la graniță, săptămânal. Am văzut și v-am împărtășit realități, situații conflictuale, drame, dar și mostre de civilizație și de europenism de care am fost mândri. Am fost lăudați noi, maramureșenii, în țară și în lume, pentru reacția de suflet ce am avut-o în fața unor oameni aflați în mare necaz. Am revenit recent, știam că sunt mutații în tot ceea ce se întâmplă acolo, la trecere și pe graniță. Le-am aflat și vi le împărtășim.
La nivel de om simplu
În punctul de trecere a frontierei din Sighetu Marmației, cu sprijinul celor ce veghează, constatăm că au reînceput să vină familii de ucraineni. Sigur, valul cel mare, al celor ce fugeau de război, a trecut. Prima dată cei bogați, apoi oameni ce s-au trezit în calea războiului sau, mai rău, fără casă și masă. A rămas constant afluxul de bărbați care fug peste graniță, ilegal, pe unde pot, de teama încorporării în armată. Nu sunt cu toții patrioți și nici războinici, în ciuda aparențelor.
Nu judecăm. Constatăm însă că tineri bărbați ucraineni continuă să fugă de război sau pentru a-și reîntregi familiile ce îi așteaptă aici. Vin atât peste munți, generând situații extreme (deși aflăm că foștii cărăuși de țigări din zona de munte s-au reorientat în cărăuși de fugari, mult mai rentabil). Dar trec și prin Tisa, la fel de periculos. În momentul vizitei noastre, în punctul de trecere din Sighet erau doi fugari, ce au fost hrăniți, schimbați în haine uscate, apoi trimiși la centrul pentru imigranți din Șomcuta Mare, conform procedurilor. De asemenea, în Remeți aflăm că fugari uzi leoarcă au trecut și au intrat în sediul Primăriei, în plină ședință de consiliu local. Au întrerupt-o și au fugit să le aducă oamenilor haine uscate, erau în pericol de hipotermie.
Revenim și amintim că, în ciuda propagandei, aflăm că în Ucraina se fac încorporări serioase, constant, dure. Dacă inițial tinerii erau căutați prin malluri, la cluburi sau piscine, acum sunt opriți pe stradă, legitimați și li se înmânează pe loc acte de încorporare, uneori nici nu mai sunt lăsați să treacă pe acasă. Nu foarte diferit de Rusia, nu?
Cât despre trecerile oficiale, prin punctul de la Sighet, acum au început să vină familii (fără bărbați…) din zona Kiev și a orașelor lăsate fără energie. Vin de teama frigului și a lipsurilor. Nu au electricitate, nu au încălzire, unora li s-au terminat resursele materiale. Zi de zi, în Solotvino/Slatina vin trenuri dinspre marile orașe și din zonele afectate, gen Harkiv, cu femei şi copii.
Mulți se cazează tot în Ucraina, aici, pe partea lor, dar departe de război. Alții trec granița. În punctul de trecere s-au schimbat multe. E totul organizat la noi, în containere metalice. În momentul vizitei noastre, un grup care revenea din Ucraina, era din Kiev. Plecaseră din primăvară, în perioada bombardamentului și a asaltului spre capitală, locuiesc în Turda, reveniseră să vadă de mai au ceva proprietăți rămase, acum se întorceau spre Turda. Războiul e departe de a se fi terminat. Nota bene, fie gratuit, fie cu plată, există microbuze de-ale noastre care îi așteaptă și îi aduc încoace, să nu treacă pe jos, cu copii și bagaje. Nu se mai tem ca la început. Au auzit că sunt bine primiți și bineveniți. Cel puțin la nivel de autorități, suntem în continuare deschiși.
Calea ferată, podul, poveștile, logica
Între timp, așa cum i s-a promis prim-ministrului României și conform unor înțelegeri transfrontaliere, se lucrează la refacerea căii ferate dintre cele două țări. Vă reamintim contextul. Avem o cale ferată ce trece Tisa de la Teresva și Peri Teceu spre Câmpulung la Tisa, închisă de autoritățile române în urma traficului masiv de țigări și nu numai ce se făcea cu acel tren. Calea ferată merge spre Sighet, apoi o ia firesc spre Bocicoiu Mare și Valea Vișeului, unde mai există un punct de trecere pe cale ferată. Spre Trebușeni. Se lucrează, vizibil, calea ferată era năpădită de vegetație, nu de spini, ci de copaci în toată regula. Se lucrează, inclusiv în Sighet, la modul cel mai serios, pentru refacerea căii ferate. Sigur, ea este de alt ecartament decât standardul nostru. Altfel spus, dacă trenurile vor transporta oameni, e în regulă, coboară în Sighet și iau alt tren. Dacă e vorba de mărfuri, indiferent de ce tip și în ce sens, ele vor trebui transbordate. Urmează să vedem trecerile pe viu, de ni se va permite, deocamdată vă oferim imaginile de satelit de pe Google Earth: plin de balastiere la Câmpulung la Tisa și o trecere pe la o simpatică poartă de lemn, prin Defileul Tisei, la Valea Vișeului. Cu un drum, reiterăm și anterioara discuție referitoare la logica punctelor de trecere. E firesc ca punctul principal să fie la Sighet, e municipiu. Podurile ce urmează a se face din primăvară (deja se cunosc firmele, se fac pregătiri, dar încă nu s-a mișcat un ac în teren, la Teplița) și centura Sighetului sunt bine-venite ca investiție. Ca logică… vă amintim că în comuna Remeți, în satul Piatra, există un acces pe uscat spre Ucraina. Simplu, logic, firesc. Din Drumul Național 19, într-o curbă, se intră pe o uliță cu case, preț de 1,3 kilometri, până la graniță. De acolo se văd casele din satul ucrainean Iablunivka. Pe uscat, revenim, ne-ar costa un drum de 1,3 kilometri. Sigur, mai e și simbolistica pentru noi, oarecum de înțeles. Podul de la Sighet-Teplița, deși are necesar drum tot cam pe-atâta, șerpuind printre lacuri și proprietăți cumpărate sau obținute discutabil, spun gurile rele sighetene, va avea trecere spre un sat românesc, Biserica Albă. Dincolo, Iablunivka este vecin cu Teceul Mare, o localitate majoritar maghiară…
În fine, ce nu se spune
Cu riscul de a naște iar adversități și supărări patriotice, o seamă de lucruri trebuie spuse. De la supărarea sighetenilor pe ucrainenii ce schimbă constant bani la bancomate și-i trimit acasă, făcând profit bun (și ei, și băncile…), la micul trafic și la cei ce profită de război și de necazul oamenilor. Din păcate, tot românii noștri de dincolo, hârșiți în ale…graniței, au aflat că atât Crucea Roșie cât și una dintre biserici dădeau și bani refugiaților, drept pentru care… s-au pus la coadă. De nenumărate ori, până oameni de bine din punctul de trecere au observat și au atras atenția. După care bani s-au dat celor ce veneau doar din zonele de conflict: Kiev, Herson etc. Veneau apoi și doar după mâncare și haine. Unele dintre ajutoare se regăseau apoi prin magazinele lor… Evident, micul trafic n-a dispărut, doar că acum, în afara țigărilor, sunt la mare trecere bomboanele de brad. Care, după cum știm, cele din „familia Rochen” sunt delicioase. Cei din punctul de trecere ne spun că se aduc bomboane constant, doar că nu li se permite să treacă cu sacul. Numai că și aici au avut loc mutații. Compania Roshen Confectionary Corporation a fost înființată în 1996 de Petro Poroshenko, fost presedinte al Ucrainei, de altfel numele derivă din numele de familie, luat doar mijlocul. S-a dezvoltat până a ajuns să aibă 4 fabrici în Ucraina și câte una în Ungaria și în Lituania. A ajuns să exporte dulciuri în toată lumea, din Rusia până în Statele Unite. Succesul n-a trecut neobservat, în 2015 fostul președinte și-a vândut acțiunile Roshen celebrei familii de miliardari evrei de origine germană Rotschild, printre cele mai bogate din lume.
Revenind la graniță, oile și treburile noastre, se vede clar implicarea și mâna Statului Român. Greul nu mai e lăsat pe poliția de frontieră sau pe primării. Se repară calea ferată, se pregătesc lucrări pentru pod. Organizații și instituții stau ferme, ajută și-i recenzează pe cei ce vin. Altfel spus, odată cu implicarea totală, inclusiv cu ajutoare serioase trimise dincolo, de orice fel, balanța nu mai poate înclina în sens invers. Exemplu? În punctul de trecere din Sighet am văzut un hoț celebru de Baia Mare, din acela aranjat, stilat, dar în egală măsură era un grup de medici italieni ce căutau un spațiu pentru a face un punct de control medical celor ce vin, de la gripă la Covid sau alte cele, ținând cont că vin din condiții extreme și din lipsuri.
