Satele din Fisculaş au fost bogate dintotdeauna. Cele din actuala comună Dumbrăviţa dau chiar o lecţie tuturor satelor maramureşene, în materie de proprietate… încă mai au de recuperat sute de hectare.
Satele comunei Dumbrăviţa au cumpărat sute de hectare, peste secole, prin Maramureş
De altfel, comuna Dumbrăviţa se află în acest moment în instanţă cu Baia Mare, pentru 90 de hectare în zona Gării. Dar sătenii din satele aparţinătoare au fost strângători şi gospodari de secole, nu de acum, ne explică Felician Ciceu, primarul comunei Dumbrăviţa.
”Satul Chechiş are 111 hectare de teren pe valea Usturoi din Baia Mare. Dumbrăviţa are 176 hectare la Bulat, pe Valea Chiuzbăii. Cărbunarul are 85 de hectare pe Valea Albă, în Cavnic. Mai avem 76 de hectare de pădure la podul Unguraşului, în Baia Sprie. Sincer, am mai fi avut la Izvoare vreo 600 de hectare ale Dumbrăviţei, pe care însă le-am pierdut în instanţă în favoarea Deseştiului. Mai sunt, de asemenea, zeci de hectare de teren în Colibi, la Săpânţa” – ne spune primarul.
Zona Colibi e de departe cea mai interesantă, ea se află în acel celebru No man’s land dintre Baia Mare, Săpânţa, Giuleşti şi… judeţul Satu Mare. Acolo se urca cu stânele, mai puţin cele din Chechiş care şi acum păşunează la Italsofa, unde e tot teren de-al lor. Sus, la Colibi, undeva între Poiana lui Dumitru a Băii Mari, Câmpul Tătaru al…tuturor şi deasupra Săpânţei, au fost şi sunt stâne ale lor. Odinioară, era un loc clasic în care se ascundeau fugari, era Ţara Nimănui. O frumoasă poveste ne spune Traian Chira, octogenar, despre fugarul Ionuţ Catiţii: ”A rămas după el o cruce, era fugar ascuns sus la stâne, în Colibi. Avea vreo 30 de ani, erau anii 1949-1950. L-o trădat cineva tot din sat, de la noi, l-o căutat miliţienii şi l-o puşcat fix unul de la noi, Găvrilă. Fusese dezertor din armată şi s-o ascuns la stâne. L-am cunoscut şi io, era chiar prima mea dată când am urcat la Colibi, după care am fo’ acolo zeci de ani la rând. M-am dus după o oaie şchioară pe undeva, mi-o ieşit în cale un om, m-o strigat. El era! Apoi l-o puşcat. I-o făcut o cruce, în 2015 am urcat şi am văzut-o ultima oară, nu ştiu dacă mai e acolo!”.
Tot cu ajutorul primarului Felician Ciceu, aflăm că pe cruce s-a scris ulterior o poezie, a lui Mitruţ din Rus, pe care am reconstituit-o, parţial: ”(…) la frumoşi 30 de ani/Un cartuş au tras în mine/Fără milă şi ruşine/Şi pe nume aşa mi-a zis/Ionu Catiţii din Rus/Cântă-mi codrule din foi/Cum se cântă-n sat la noi/Horea oii cântă-mi mie/Cum ţi-am cântat şi eu ţie!”
Nu în toate cazurile fugarii sau partizanii din pădurile României erau „dezertorii din armată”, așa cum îi numeau autoritățile bolșevice ale anilor 50. Ei erau veritabili opozanți ai regimului pustiitor ce se așternea ca o molimă peste o țară europeană aflată la granița cu un uriaș imperiu comunist. Acei „fugari” erau în multe cazuri studenți, intelectuali, foști ofițeri ai Armatei române (regale), țărani neaoși ce nu voiau să se colectivizeze…. Ca să-și justifice vânarea și împușcarea lor, forțele de represiune îi numeau, chipurile, „dezertori”.
Asa e, aveti dreptate. Asa au ramas in memoria satelor, probabil si in urma propagandei.