Poveşti nemuritoare cu un septuagenar miner: Istorie, extaz şi agonie în mineritul nostru neaoş, potenţial încă imens!

2
2942

În sătucul Strâmbu Băiuţ am cerut îndrumare să-l găsim pe Teofil Pauşeniuc, de 77 de ani. Aşa ni s-a spus…dacă ştie cineva ce şi cum a fost mineritul aici, el e persoana potrivită. Chiar aşa a fost. Omul e o enciclopedie vie a tot ce-a fost mineritul aici.
Dar începem totuşi cu sfârşitul: „…îmi pare foarte rău că s-a distrus mineritul. Aici la noi există resurse minerale pentru încă 3-400 de ani de exploatare. Au spus-o geologii, prospectorii, nu am scos-o eu”, ne zice din start septuagenarul.
„Mineritul a fost activ aici vreo 700 de ani. În Strâmbu am avut topitorie de metale neferoase, cam unde e acum Ocolul Silvic şi fosta hală de confecţii. Cam în 1940 a fost mutată topitoria la Ferneziu. Au plecat atunci multe familii de aici, inclusiv bunici de-ai mei, ce erau laboranţi. Apoi, sunt minele. Mina Bela Brainer ce e la capătul Băiuţului avea proprietar german, îi poartă numele. Altă gură de mină de pe valea Conci se numea Gluck auf Johann Hel. Apoi, comunismul a redeschis mineritul şi acele galerii, am văzut o asemenea redeschidere. Exploatările erau empirice, cu târnăcop şi cu roaba. Într-o secţiune de galerie de la Hel am găsit cale ferată de lemn, cu vagonet cu roţi cioplite din lemn… S-au conservat pentru că zona era acidulată, erau perfect conservate. Se petrecea prin 1964, cam pe când am venit eu aici să muncesc. Am fost electrician iniţial, la mina Brainer. Ima­ginaţi-vă că în acea perioadă mergeam pe jos, zilnic, cam 7,5 kilometri până la mină. Nu erau maşini. Plus alţi 3,5 kilometri în mină, tot pe jos. Şi înapoi! Dar ne bucuram că avem loc de muncă. Am ajuns apoi la mina Văratec, apoi am plecat la şcoala de maiştri.
Să revenim puţin în timp, să şi explicăm cumva peisajul pestriț băiuţean…înainte de 1850 veniseră aici ţipţeri, polonezi, ucraineni. Şi eu am nume şi rădăcini ucrainene. Străbunicul meu transporta minereu de aici la Cavnic, cu car cu boi. Avea patru, făcea schimb cu ei, ca să poată merge zilnic. Făcea drumul Cavnic-Băiuţ zi de zi. Şi funcţiona topitopria de care v-am zis, locului îi zice şi azi Colbu/Koho. Aici în dreptul nostru era pădure de mesteacăn, se tăia şi se ducea la topitorie, era folosit la prelucrare, se punea în oala în care se separau metalele! Acum revin la mine, printre altele am fost şi în armată, tocmai când URSS-ul a atacat Cehoslovacia. M-am întors la minerit, începeau să se schimbe vremurile, au adus o maşină Carpaţi pentru transportul minerilor, în timp am ajuns la autobuz, prin 1975. Era deja o perioadă de vârf. Se moderniza, se tehnologiza mineritul. Erau maşini cu încărcare pneumatică. De la transport de vagoneţi cu caii, s-a ajuns la locomotivă Diesel, apoi la locomotivă electrică. De la 130 de mineri în anii 60 la 600 de mineri în anii 80. Dar de prin 1983 a început declinul. Statul a crescut datoria externă cu tehnologizarea, apoi a început să strângă şurubul. Multă muncă, plus penalizări, oamenii au început să lucreze fără tragere de inimă. A continuat declinul până la Revoluţie. A urmat şi mai greu, nu mai primeam materiale pentru întreţinere. Şi totuşi susţin că a fost o prostie oprirea mineritului, în companie erau oameni bine pregătiţi profesional, pe toate palierele. Au fost şi accidente… în anii 80 o explozie de metan la mina Brainer a ucis doi mineri, şinele de cale ferată erau răsucite, ca un arc. În 90 a murit electrocutat un şef de echipă la Văratec. Dar închiderea? Au făcut un zid pe galeria Roşia, să oprească apa. La un moment dat, presiunea a spart zidul şi a inundat cu vasarâş toată partea de sus a Băiuţului, vă amintiţi. S-a închis în batjocură. Şi s-a furat.
O repornire a mineritului? Nu e imposibil, dar e foarte dificil. Ani de muncă şi de investiţii, îna­inte să începi producţia. În 1965, la Brainer în sus se redeschidea puţul Hel. Au găsit acolo aruncat armament din războaiele mondiale. Lemnul puştii intact, metalul se rupea cu mâna. Aşa ceva vei găsi şi acum… de atingi un utilaj se sfărâmă ca o cărămidă ve­che. Pe orizonturi au rămas căi ferate, locomotive, pompe, conducte, n-au reuşit să scoată totul. Sunt sub apă, vă daţi seama”, ne povesteşte Teofil Pauşeniuc. Şi cumva, ne lămureşte ce crimă s-a făcut cu închiderea pripită a mineritului, cu „ecologizarea” prin furt. Cu lăsarea în urmă a filoane şi zăcăminte extraordinar de valoroase.

2 COMENTARII

  1. „Mina Bela Brainer ce e la capătul Băiuţului avea proprietar german, îi poartă numele” – Bela (Béla) nume tipic german pentru un ucrainean. Pentru autorul articolului la fel?

  2. Aveți dreptate dl. Pauseniuc, dar fenomenul este general valabil, nu numai pentru Băiuț ci pentru întreg mineritul maramureșean și nu numai. Au fost persoane cu factor de decizie care au dat toată industria României la fier vechi. Am ajuns unde nu ne doream sperând la mai bine. Păcat.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.