Pe Rica și Socolău în sus • Unde se avântă vulturii. Și fugarii ucraineni

Maramureșul abundă de locuri superbe de vârfuri, de văi impresionante. Unele sunt foarte accesibile, numai bune de o ieșire ad-hoc. De genul celei recente pe defileul ce se termină dea­supra satului Remeți pe Someș și începe… la Fericea! Văzut-plăcut, revenim! Dar v-am supune atenției locuri ceva mai sălbatice, pe granița cu Ucraina.

Într-o primă fază, ne-am gândit c-ar fi meritat să abordăm problema fugarilor ucraineni din munții Maramureșului, dar abundă presa de ea. E prea… “jurnalistic”, să numeri cadavre în munți, iar problema e mult mai complexă. Nu ține de patriotismul vecinilor cât de eșecul Statului (la noi ar fi exact la fel…) de a-i convinge pe tineri să-și dea viețile pentru Patrie. Așa că ne-am întors privirea spre Natură. Ne îndrumă în demersul nostru primarul comunei Poienile de sub Munte, Alexa Chifa, apoi Iulia Stan, purtătoare de cuvânt a Poliției de Frontieră, ce ne-a facilitat accesul. Apoi, colegii dânsei, aflați la post în locuri cheie.
Urcăm din Poienile de sub Munte …la munte, prin Luhei, lăsăm în urmă fosta cabană silvică Coșnea și ne dăm seama că pe silvici am uitat să-i anunțăm de prezența noastră. La confluența râurilor Rica și Socolău, post de control, atât silvic, cât și al celor de la Frontieră. Ne îndrumă, alegem varianta Socolău, cu speranța să vedem câteva vârfuri celebre ale munților Maramureșului, ba am fi vrut să vedem și culmea Bârsănescu, cea cu pădurea rasă în anii ’90-2000. O imagine tristă, dar reală. Drumul pe Socolău în sus, paralel cu râul, e bun, neașteptat de bun. Râul are chiar ruperi de torent și baraje pentru viituri, aici s-a depus efort. Ce-i drept, valea râului, pe alocuri foarte largă și bolovănoasă, arată ca cele din Nepal, din munții uriași ai Planetei, unde viiturile iau la vale totul, o dată pe an. Sigur, la o scară mai mică. Te contrariază însă puzderia de afluenți și de cascade, mai ieri lăudam drumul spre Poiana lui Dumitru de dea­supra Băii Mari, ca având 5-6 cascade, dar Valea Socolăului intră clar în concurență. Dăm de o cascadă temporară, în dreapta drumului, absolut superbă, nu te saturi s-o privești. Vizavi, pe celălalt versant al văii, e Piatra Socolău, vârf golaș superb, de 1222 metri altitudine. Legenda spune că acolo poți găsi atât vipera, cât și floarea de colț. Cascada ar putea fi pe pârâul Plișca. Urcăm, găsim urme de cabane forestiere distruse de zăpezi, părăsite, de asemenea așezări ale păstorilor ce urmează să urce. Aici e încă un fel de primăvară, pe culmi ici-colo mai sunt pete de zăpadă, le văzusem în drum spre Poieni, la trecerea din Strâmtura spre Petrova, pe Pop Ivan. Adică…vizavi de unde suntem, pentru că privind spre stânga, suntem la baza masivului cu vârfurile Mihailec și Farcău. Le abordasem noi dinspre Repedea, acum suntem dincolo de ele.
Doar că drumul începe să se strice. Ne întâlnim cu polițiști de frontieră care ne sugerează, privind mașina, să nu mergem foarte sus. În stânga, pe drumul de Rosoșu Mic spre Căcăteasa, e rupt drumul de peste iarnă. Acolo am fi vrut să ajungem, să vedem versanții nord vestici ai vârfurilor sus amintite, dar mai ales o creastă de stâncă de aproape 4 kilometri, probabil unică în Maramureș. La baza căreia se află „gropile”, la baza stâncilor, cu nume superbe. Groapa Lupilor, Groapa Julii, Groapa lui Bologa. Nu ne lasă mașina. La fel, lăsăm pe altă dată traseul de dreapta, pe Rosoșu Mare în sus, ce te duce sus pe graniță, nu înainte de a vedea acel nefericit Bârsănescu belit de pădure (cel ce se vedea pe hărți și din elicopter odinioară, ce genera scandal mediatic). Ce pierdem? Locul La morminte, cu cimitir militar din războaiele mondiale, culmea Copilaș, aici fusese lagăr de muncă forțată pentru construirea legendarului Drum al lui Mackensen, Drumul Războiului. Și probabil superbe belvederi spre toate punctele cardinale. Localnicii pasionați din Poienile de sub Munte cunosc însemnătatea zonei și o promovează online. „Culmea Copilaș” (1594 m) , situată în zona Socolou, cel mai important toponim al comunei Poienile de sub Munte. Această zonă a reprezentat, pentru o lungă perioadă, granița naturală între Austro-Ungaria și Galiția (actual Polonia). Cuvântul “Socolou” reprezintă denumirea în limba poloneză a vulturului. Acești vulturi își aveau cuiburile în cunoscuta stâncă BERDO SOCOLOUSCHE, stâncă din calcar, din care se prepara varul în trecut.
Meritam să ajungem sus – sus. Dar n-avem ce regreta. Tot drumul a fost impresionant, o felie de natură vie, desigur foarte antropizată. Baraje de retenție, drumuri forestiere, lemne, exploatări, stâne. Dar parcă altfel decât în alte părți. Aici, oamenii salută din mașină sau de departe, dar nu intră cu tine în vorbă. Fiecare urcă la munte cu treaba lui. Singurii, cei de la Frontieră vorbesc cu tine. Ceilalți sunt cu treabă, care o fi ea. Sunt oamenii duri de la munte. Pe Valea Socolău în jos, coborând deja, salutăm iar cascade, văi, stânci, pe o porțiune mai largă a râului pasc vaci păzite de un tinerel cu scuter. Imagini superbe, ale unui salt al civilizației probabil nedorit, necerut aici sus la munte. De nu se inventau TAF- urile și drujbele, muntenii erau acum sus, la fel, cu cai, cu țapine, absolut firesc.
Iar împrietenirea noastră cu munții Maramureșului nu se termină aici. Avem de urcat pe Pietrosul Bardău, de văzut conul de dejecție al torentului Vinderel, avem de căutat Peștera Comorilor de pe limita cu Suceava, avem de cunoscut Vaserul sus – sus, în capăt. Dar, deocamdată, preferăm să vă lăsăm în compania fotografiilor din zona Rica-Socolău.