S-a stins din viață maestrul Eugen Doga. Despre care regretatul meu prieten, scriitorul și academicianul Nicolae Dabija, îmi spunea, pe malul mării noastre, că Eugen Doga este un Enescu al Basarabiei. S-a născut în anul 1937, în satul Mocra, din Transnistria. Mama provenea dintr-un neam de fețe bisericești, un strămoș a pornit de pe malul Dunării, până în coasta Nistrului. Numele Doga este de obârșie italiană. Tatăl a murit când Eugen avea opt ani, astfel că tot universul copilăriei se revarsă în Mama, așa cum a zidit-o Grigore Vieru în poeme.
Studiile le face la Chișinău, culminând cu Conservatorul de Stat și Institutul de Arte. Dorința de a compune muzică i-a apărut de timpuriu, prima dragoste instrumentală fiindu-i violoncelul. A debutat în 1957, cu un cântec interpretat de colega lui, Maria Bieșu, devenită o soprană de talie mondială. Domeniul în care se afirmă este cel componistic, remarcabil nu numai prin valoarea pieselor, dar și prin numărul și diversitatea lor. A compus muzică pentru copii, muzică ușoară, romanțe, lieduri, muzică pentru orchestra de estradă, muzică pentru cor, muzică simfonică, balete, muzică pentru teatru și film.
Cunoscute și apreciate de lume sunt compozițiile pentru filmele „Maria Mirabela” – regizat de Popescu-Gopo, pe un scenariu de Grigore Vieru, ori filmele lui Emil Loteanu: „Lăutarii”, „Șatra”, „Anna Pavlova”, „Tandra mea fiară”, ori baletul „Luceafărul”, pe versurile lui Eminescu. Prodigioasa sa activitate a fost răsplătită și recunoscută. A fost decorat cu Ordinul Steaua României, anul 2007 a fost declarat la Chișinău „Anul Eugen Doga”, a fost premiat la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian, pentru coloana sonoră a filmelor „Lăutarii” și „Șatra”. Cel mai important este faptul că valsul „Tandra mea fiară” a fost catalogat, de un juriu UNESCO, a patra capodoperă muzicală a secolului XX.
Îmi îngădui și eu o amintire. Eram la un Târg de Carte la Chișinău. Într-o amiază luminoasă îi aveam în preajmă pe academicienii Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija, poeții Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu. La un moment dat, se apropie de noi, acolo pe Aleea Clasicilor, maestrul Eugen Doga. Așa l-am cunoscut și eu pe cel care devenise legendă. Într-un dialog, ulterior întâlnirii mele cu Maestrul la Chișinău, colegul de spiritualitate românească Mihai Cimpoi îmi spunea: „Român transnistrean, Eugen Doga este prin vocația nativă și har (că Dumnezeu nu a uitat să-l înzestreze cu mult har!) – al întregului spațiu românesc. Doga are, în străfundurile intime ale sufletului său, tremurul existențial al vechimii și străvechimii, în modernitatea liniștită și fundamentală a muzicii sale regăsim temeiurile folclorice care înnobilează orice creație cultă. Impresia de fond pe care o produce muzica lui Doga e că adună timpurile și spațiile, că nu vrea să fie nou fără a vrea să fie și vechi.”
Academicianul și poetul Nicolae Dabija, tot într-un interviu, îmi spunea: „Eugen Doga s-a născut din nevoia noastră de muzică, de cântec, într-o perioadă când se trecuse cu tancul peste melosul nostru popular, într-o vreme când se trăsese cu tunul în privighetori numai de aceea că unora li se părea că acestea cântă românește. A răzbit greu, ca o floare prin crăpătura asfaltului, într-o vreme când cei care ne deportaseră cântecele cu tot cu cântăreți, se întrebau dacă acest popor, încovoiat ca un plăvan de greul jugului muncii, mai avea nevoie și de cântec, de muzică, de suflet? În simfoniile lui Doga auzi ritmuri de poem, el reușind de minune să îmbine cele două genuri.”
Acolo, pe Aleea Clasicilor, la un moment dat mi-am adus aminte de o mărturisire a regizorului Emil Loteanu, cu care Maestrul Doga a împărțit gloria creației, el participând cu muzica. Îmi spunea Emil Loteanu: „Am filmat în zona bucovineană, mergând tot timpul către Slatina, Apșa de Sus, Apșa de Jos și atunci am făcut un act de huliganism politic, acela de a filma partea aceasta din dreapta Tisei, pe urmă am filmat partea cealaltă de Românie. Adică pe fundalul Maramureșului din dreapta Tisei, filmam și câteva secvențe, foarte frumoase peste graniță. Filmam peste Tisa pentru a demonstra simbolic că arta nu are hotare. Prietenul meu compozitorul Eugen Doga a fost impresionat de bocetul interpretat de mama profesorului Dumitru Mocanu din Slatina.”
Așa am apropiat, acolo la Chișinău, Maramureșul de spiritul muzical al Maestrului. Opera lui Eugen Doga este percepută cum se cuvine și de generația mai tânără. Doina Dabija, fiica scriitorului Nicolae Dabija, cea care duce mai departe celebra revistă „Literatura și Arta” din Chișinău, scria recent: „Grigore Vieru ne sfătuia că atunci când ascultăm muzică, trebuie să ne descoperim, căci stăm la masă cu zeii. Când răsună muzica maestrului Eugen Doga, am impresia că nu doar stăm la masă cu zeii, dar și timpul se teme să curgă. Ascultând-o, în inimă se face duminică, o duminică fără sfârșit, o duminică în care și Dumnezeu serbează. Sufletul lui Eugen Doga este plin de creații care se revarsă peste lume ca niște rugăciuni.”
Că Doru-mi de Dumneavoastră, ca unui zid de o fereastră! Nu uit aprecierea lui Nicolae Dabija: Eugen Doga a fost un Enescu al Basarabiei. A plecat omul, dar a rămas fascinanta lui operă muzicală. Cerurile știu să ocrotească și marile spirite.
