De la 1 august, a coborât peste țară o ceață cu multe fuioare, care ne-au cuprins viața cotidiană. Magazinele au devenit spații în care parcă intrăm pentru prima dată, atâta privire se răspândește spre rafturi. Uitătură curioasă, ca să vezi cum au urcat prețurile. Așteptăm cu emoție facturile. Și pe stradă, discuțiile se învârt în jurul scumpirilor. Valul scumpirilor! Neiertătoare sunt și costurile medicamentelor. Ca atmosfera să fie și mai aprinsă, ministrul Educației spune în pragul țării: nu mai sunt bani pentru salarii, nici pentru burse! Din alt colț al puterii, sare alt ministru, cel cu portofelul țării, că bani se vor găsi pentru educație.
Care are dreptate? Cum am ajuns aici? Profesorii sunt în grevă, iar magistrații nu vor să cedeze nimic. Eu cred că valoarea socială a unui educator este la fel de mare ca a unui judecător. Că tot se vorbește acut despre pensiile magistraților. Nu vă supărați, doamnelor și domnilor magistrați! Înainte de a fi la bară ați fost în clasă. Nimeni nu arată spre niscaiva vinovați. Deși se știe că această criză a fost provocată de niște oameni care ne-au condus. Și o mai fac încă. Indiferenți și cinici. Dacă am ajuns săraci, cineva a jefuit vistieria. Ori au risipit-o fără discernământ. Mă întorc în istorie să aflu explicații. Spusa lui Tudor Vladimirescu, pe la 1821, sare în ochi și în ziua de astăzi. România, mai ales după ce s-a mai întregit, a trecut prin experiențe sociale și politice care au încercat să-i lustruiască destinul. Am trecut printr-un capitalism monarhic, prin socialism, prin doctrine ciudate. Unele au mai dezghețat lumea românească, altele au cam împietrit-o.
Și a venit schimbarea acestei părți de lume, în care suntem și noi, românii. Iar țara a devenit un teren prielnic pentru afaceri și experiențe ideologice. Unele mai accentuate, altele mai aburinde. Am fost martor la multe dintre ele. Unele erau ceva de capul lor, altele mă uitam la ele ca la luna nouă. Imediat după 1990, unii intelectuali au îmbrățișat teoriile unor marxiști care propovăduiau că națiunile sunt niște invenții, niște construcții artificiale. Doreau să dărâme idolul național, pentru care s-au sacrificat multe generații. Apoi au acceptat că am putea fi o națiune civică, dar nu una etnică. Profesorul Mircea Platon, de la Iași, cu care m-am întâlnit de mai multe ori, spune că, în viziunea noilor veniți, tradiția națională, specificul național, conștiința unei origini comune, toate, sunt neadecvate. S-au acreditat noi înțelesuri unor termeni consacrați.
Se răsucesc opinii și în jurul Uniunii Europene. Că ar fi un organism supranațional, al cărui scop e acela de a distruge națiunile europene. O fi așa? Deocamdată, nu văd altă cale de urmat. De acolo ne vine un dram de siguranță și niscaiva bani pentru întremarea țării. Sărăcită, cu toate bogățiile de care eram mândri! Se întăresc și gardienii ideologici. Mircea Platon ne aduce aminte de cuvintele unui Suveran Pontif, care sublinia că: „Familia și națiunea sunt societăți naturale și nu produsul unor simple convenții. De aceea, nimic nu le poate înlocui în istoria umană”. Vedem cu ochii limpezi că se caută subminarea lor. Că vajnicii apărători ai drepturilor omului, care vor să distrugă națiunea și patria, sunt aliați cu cei care vor să distrugă familia.
Eu mai cred în nucleul familiei și în credință. Dar nu vedeți că și religia a ajuns un motiv de dispută? Îmi aduc aminte de memoriile celor care au îndurat ani grei de temniță, care spuneau că doar credința le-a ținut mintea limpede. Că fără credință ești sortit rătăcirii, mai ales în vremuri de cumpănă. Universitarul Mircea Platon, un spirit curajos în abordarea acestui melanj ideologic, reia într-un fel de ironie a istoriei aceste alarme, de care trebuie să ținem seama. Spune profesorul, cu evidentă mirare: „Naționalismul e rău, e echivalent cu șovinismul, xenofobia, rasismul, obscurantismul, violența tribală, primitivismul neolitic, autarhia și purificarea etnică? Cel puțin așa ne învață experții, cei care au pretenția să scrie istoria pe care am făcut-o sau am îndurat-o noi”. Corifeii viziunilor tulburi despre demnitatea noastră de a fi ne mai strecoară pe sub ușă vestea otrăvită că dacă ne lepădăm de identitate, scăpăm și de răspunderi. Atâta viclenie rar mi-a fost dat să văd. Sentimente sfinte ale poporului nostru au fost puse pe piedestal fals în numele patriei. De oameni fără soluții. Sentimente pentru care s-au jertfit generații de români. Cu această deturnare nu mă împac. Nu mi se potrivește. Între timp, cei cu teoriile aberante veghează la hoții de mari proporții. Dar nu numai cei cu mintea răsucită fură. Vreți nume? Le aveți seară de seară pe ecranele televizoarelor. De dragul banilor sunt magistrați și politicieni care sfidează norodul, mai ales când este vorba de pensii. Urâtă atitudine!
Spusa lui Tudor Vladimirescu ne aduce aminte că poporul este furat din vremuri mai vechi. Tagma jefuitorilor, din interior ori din exterior, are tradiție și la noi. Greu de luptat cu o mentalitate care face bani pe sub mână. Zi de zi, suntem cuceriți de aceste știri care ne pun sufletul în balanță. Așa că strigătul Vladimirescului nu s-a stins. Măcar în vremuri de cumpănă să ne privim trecutul în față. Că Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor! Deși realitatea mă contrazice pe alocuri. Avem legi pentru sfidarea normalității, iar reformele sunt pentru austeritatea celor mulți. Mai ales a pensionarilor care au experiența suferinței. Noi, vinovații fără vină!
