Cea mai bună dovadă că nu se predă istoria Maramureșului la noi este că habar nu avem de istoria noastră. Câteva șabloane, gen Pintea, biserici de lemn, Dragoș și Bogdan Vodă și cam atât. Și se vede. Vă arătăm în cele ce urmează câteva statui din Maramureș și vom înțelege împreună ideea.
În Baia Mare, în Parcul Municipal, avem Piatra Flottman. Ce-i aia? Este dovada momentului când o companie a adus în 1912, pentru prima data, perforatorul în minerit, aici. Până atunci, minerii noștri dădeau cu dalta și cu târnacopul… A rămas dovadă acea piatră în care s-au dat găuri demonstrativ, momentul modernizării muncii grele din minerit. Și fiind în branșă, să nu uităm de Statuia Minerului. Nu, nu cea din fața REMIN. Mai e una! A stat inițial în fața Liceului miner, apoi a fost mutată pe strada Griviței, unde stă tristă, uitată, cu nasul rupt de vreun macho. 
Și totuși, trecând zilele acestea prin zonă, am văzut o coroniță de flori pusă în brațele minerului, superb gest. Statuia e datată în 1958. Mai e grupul statuar frumos de la intrarea în mina Cavnic, și el uitat de vreme acolo. Ca o paranteză, nu există nici un monument de care să știm dedicat forestierului, țapinarului. Cealaltă importantă muncă de bază a maramureșeanului, de peste secole. Există, de fapt, o singură reproducere a acestei munci, în fapt o pictură bisericească în lăcașul de cult din Lunca la Tisa, unde apare plutăritul, coborârea pe Vaser/ Vișeu/ Tisa cu buștenii legați. Atât.
Nici istoria noastră mai puțin cunoscută nu e bine reprezentată. Lendvay Marton vă spune ceva? 
A avut statuie încă din 1900, demontată, vandalizată, desi el a fost doar un mare actor. La fel, nimeni nu aruncă un ochi la îngerașul/heruvimul/muza de deasupra gangului din Centrul Vechi ce dă spre editura Eurotip și Muzeul de Istorie. E dar nu e! În Maramureș mai avem asemenea statui „ale nimănui”. Una e a lui Atanasie Oniga din parcul satului Lăpuș, partizan în munți în perioada stalinistă a României. Nici localnicii nu prea știu cine e. De Vasile Blidaru știe lumea, nu și de statuia lui de sus de pe Culmea Codrului, de deasupra satului Asuaj. Rămânând în zona istorică, deși sunt la vedere, n-am văzut pe nimeni oprind niciodată la cele două dovezi ale ultimei invazii tătărăști în Maramureș, din 1717, la Cavnic și la Borșa spre pasul Prislop. 
În fine, o statuie mai nouă, cu erou mai modern. Culmea, e demontată la acest moment, și aceasta e, dar nu e. În Câmpulung la Tisa s-a aflat multă vreme, în fața primăriei, statuia fotbalistului Emeric Dembroschi. S-a degradat, din lemn fiind, autoritățile ar reabilita-o sau înlocui-o. Fapt e că marele fotbalist era să aibă statuie și în Mexic, unde după campionatul Mondial unde jucase se pregătea un grup statuar, unde Dembroschi al nostru trebuia să fie, în companie selectă, alături de Pele, Bobby Charlton sau Franz Beckenbauer… Și mai avem statui, cu povești necunoscute lumii, la Coaș, Suciu de Sus, Petrova, Baba, a lui Buteanu la Șomcuta Mare, ne rămâne să le descoperim și „deconspirăm”!
Nu există încă un grup statuar al dacilor liberi care să reflecte identitatea și cultura strămoșească din vremuri îndepărtate, nici al romanilor civilizatori, nici al oamenilor de glie – țărani neaoși ori înnobilați – cei care au sedimentat, de-a lungul timpului, trăirile și sudoarea neamului întru bunăstarea generațiilor viitoare, dar… nici al tribunilor Unirii; lipsește reprezentarea familiei regale Întregitoare de neam… ce a primit în dar aur, din partea comunității locului, pentru a se realiza la Paris una din coroanele regale ale României sub forma unicatului regal (numele regale fiind astăzi prezente doar în denumiri de străzi). Avem, “la trecutu-ți mare, mare viitor”… o statuie cu un bust minuscul al marelui om de stat Iuliu Maniu… la antipozi cu ceea ce semnifică în realitate grandoarea personalității sale! Iată că simbolismul la noi, este și el minimalist reprezentat, ori este trecut în nepăsare și ignoranță. De aceea nu avem modele socio-culturale… iar memoria colectivă este festivistă și imaterială, de cele mai multe ori
Ca amprentă identitară, mai avem încă multe de adăugat unui patrimoniu care să stea mărturie materială, artistică și culturală despre oamenii locului, dar și despre continuitatea istoriei lor.