Și dincoace de Gutâi avem alte locuri uitate în Maramureș

Am fost nedrepți și am plătit pentru asta… Săptămâna trecută, am trecut în revistă locuri uitate din dorul Maramureșului. Uitate de oamenii locului, de autorități, de turiști evident. Am primit peste nas. „Cum ai putut uita de… de… de…?” Așa e. Doar că ziarul se presupune a fi unul viu, cotidian, nu are loc de romane, de nuvele. Revenim prin urmare și trecem în revistă locuri uitate din partea de Sud a Maramureșului. Evident, și dincolo, în cel voievodal, am atins doar un colț. Ce am reușit să ștergem din istoria noastră, veche și recentă, în ultimele decenii? Ocupați cu supraviețuirea, cu alinierea la Europa, ne-am uitat felii serioase din trecut. E vremea să le recuperăm!

Ne învârtim puțin în jurul Băii Mari. Dacă tot se vorbește tot mai mult de Centrala Minelor, am vrea să amintim că ea este „sediul REMIN” numai datorită istoriei. Naționalizarea minelor a adus aici acea clădire construită în 1934 și finalizată în 1940 sub primarul avocat Filip, nu înainte ca ea să fie inițial Școală de tehnicieni mineri și metalurgi, apoi școală tehnică și liceu minier până în 1955, apoi Sfat Popular al regiunii Baia Mare, Comitet Județean al PCR până în 1970, apoi Institut de subingineri până în 1980…. abia apoi Centrala Minelor și Regia Plumbului și Zincului. Dar minele? Impresionanta și bogata mină din Dealul Crucii. Cea istorică din Dealul Crucii ce trebuia să devină muzeu, ba chiar minele din Cavnic sau Băiuț, și ele locuri de pelerinaj zilnic pentru mii și mii de oameni din întreg Maramureșul. Apoi, alte locuri direct atașate de activitatea minieră. Iazurile de la Bozânta, din care unul a devenit lac cu păsăret și animale sălbatice, așa poluat cum e. Ei, de-ar ști sir Richard Attenborough de el, cum ar fi acolo 10 cameramani și camere ascunse! Deșert industrial cu lac, pădure, păsări călătoare și căprioare plus mistreți! Alte locuri pierdute post-minerit sunt aerajele, acele hăuri ce se cască periculos în păduri, la Nistru, Băița, Ferneziu. Dar o junglă urbană a ajuns (deocamdată) și curtea fostului Combinat chimic Phoenix, dezafectat. A fost combinat chimic al unor frați evrei industriași, Wiezer, duși cu forța la Auschwitz, culmea, tocmai din spatele fabricii, unde pe câmpul dintre Phoenix și Flotație a fost lagărul de transfer al evreilor. Totul uitat. Măcar de ar renaște pasărea Phoenix, fie și ca un câmp de fotovoltaice util orașului, tot ar fi ceva!! Și tot ruină postindustrială se pune a fi și barajul nefericit de la Cătălina de pe Lăpuș, cel ce a distrus ihtiofauna pentru decenii. Are proiect de dezafectare, deocamdată facem, românește, studii de impact. Și tot pe râu avem o altă anomalie, dar pe Someș. La Bârgău, uitată de lume, se află o bandă de transport a balastului, un adevărat pod cu acces pietonal, între Maramureș și Satu Mare. Ce e dincolo de Bârgău? Satul Aciua. O altă construcție industrială ce nu va mai vedea lumina zilei este hidrocentrala de pe traseul preaplinului viitorului baraj de la Runcu spre Firiza. Locația va rămâne, până cineva va umple cu pământ. Deocamdată, se aruncă gunoaie… da’ de…

Dar nu ar trebui să ne limităm doar la istoria recentă. Memoria noastră s-a șters și mai departe, în timp. Cum altfel să fi uitat total de familia Teleki, poate cea mai influentă familie din Maramureș după Drăgoșești? La Coltău se află mormintele familiei care a dat un cancelar al Transilvaniei, un ministru de Interne al Ungariei, un explorator, un prim-ministru al Ungariei etc. Și cu toată ironia posibilă, dacă am uitat de piatra de hotar pusă de Pintea al nostru între Tăuți și Baia Sprie, am putut uita și de Teleki Pal, finanțator al războiului curuților…deși au luptat de aceeași parte. Și tot în Chioar și tot din aceleași motive pentru care am uitat de cei de mai sus, am uitat și de Cetatea Chioarului. Singura cetate oarecum în picioare din Maramureș. Dacă ar fi dezvelită și pusă în valoare, să nu credeți că e „mai multă cetate” la Rupea decât e aici, la Berchezoaia…

Ne îndepărtăm puțin și mergem în Țara Codrului. Unde am uitat cu totul de una din cele mai vechi urme de locuire din acest colț de țară. Tumulii de la Oarța-Bicaz, datați din epoca Bronzului Târziu. Adică anii 1600-1100 înainte de Christos! Sunt acolo. Uitați. Ce importanță au? „…oferă informații cruciale despre ritualurile funerare, structura socială și conexiunile culturale ale populațiilor din bazinul carpatic din perioada bronzului”. Plus o așezare dacică și un tezaur de denari romani la Oarța de Sus. Dacă ieșim exact doi pași din județ, spre Sătmar, în primele sate vezi urmele preocupărilor de odinioară, ultimele beciuri părăsite ale producătorilor de vin din regiune, la Racova. Iar ca istorie modernă, dar renegată vreme de 50 de ani, tot în zona folclorică dar la Băița de sub Codru, mai e în picioare (…oarecum) casa în care a fost ucis partizanul de legendă Vasile Blidaru! Uitată, pierdută. Și chiar dacă Țara Lăpușului ar merita poate o abordare separată, nu putem pierde pe traseu câteva locuri de la limită de județ. Unul e puntea dintre Aspra și Românești, azi inutilă. Odinioară era un loc prin care se pleca la muncă și spre civilizație pentru cei de pe Culmea Prelucilor. Recent reabilitată, ca o ambiție și o sugestie pentru turism de către autoritățile din Vima Mică, puntea exista… dar pentru ce? Similară oarecum, dar nu reabilitată, e puntea de la Întrerâuri spre Coaș, cu exact același scop. Oamenii mergeau prin pădure kilometri, la serviciu, la 4 dimineața, spre un autobuz și spre oraș, ori erau chiar femei ce nășteau, duse cu calul ori cu targa, spre civilizație. Iar amintirea acestor drumuri ne ridică un alt semn de întrebare, chiar părăsind zona. A existat un drum de mașină, „de Dacie” se spunea, între Firiza și Baia Mare. Am fost pe el, l-am văzut, are încă borduri ici-colo. Urca pe lângă carierele de andezit și pe deasupra cascadei Covătari spre câmpul Tătaru, cu ieșire ori spre Poiana lui Dumitru și Blidari, ori spre Izvoare. Nu-i! A dispărut inclusiv din memoria colectivă… Și pentru a încheia șirul uitărilor, a omisiunilor din Maramureșul de sud, probabil cel mai amar gust ne lasă un loc și un obicei care, chiar dacă au ieșit din „lista de necesități” a maramureșenilor, ca atracție turistică ar fi cumva impresionante, un amestec de zonă protejată natural cu obiceiuri și îndeletniciri. Cheile Babei de la limita cu Sălajul, cu izvorul …aia Babii, dar mai cu seamă cu cuptoarele de var de la intrarea în chei. Uitate, părăsite. Odinioară, vărarii de aici urcau în care pline cu var nestins și ajungeau cu ele până la Borșa, vânzând.
Evident, am pierdut pe drum locuri și momente uitate din istoria noastră, a maramureșenilor. Noroc că suntem ziar cotidian, nu?