Tatiana Cauni: „Rolul nostru nu este doar să predăm conținuturi, ci să formăm gândirea și capacitatea de a comunica limpede”

Tatiana Cauni este unul din dascălii cu vocație din învățământul maramureșean. Aruncând o privire în anii copilăriei, Tatiana Cauni recunoaște că încă de atunci iubea „rolul” de profesoară. Organiza o „școală” în fața blocului și îi învăța pe copiii din vecini poezii. În liceu avea multe pasiuni – filologia, psihologia, teatrul – iar educația le aduna pe toate la un loc.

„În clasa a XII-a, când diriginta ne-a pus să scriem ce meserie ne dorim, am notat simplu: Vreau să fiu un profesor bun”, își amintește profesoara Tatiana Cauni. Cu toate acestea, drumul profesional nu a fost liniar. După liceu, a urmat doi ani de postliceală pedagogică la Craiova, o etapă pe care o numește astăzi „răzvrătirea adolescenței”. „Am făcut practică în leagăne de copii și în grădiniță, experiențe care m-au format mai mult decât mi-am dat seama atunci”, mai spune profesoara de la Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare. Apoi, a revenit în Baia Mare, s-a înscris la Facultatea de Litere și a urmat cursurile. Pe lângă postura de studentă mai avea o calitate deosebită: aceea de a fi mama unei fetițe de un an pe care o creștea singură.

În 2001, după un an de suplinire, a susținut concursul național de titularizare și a ajuns la Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, unde predă și astăzi. În plus, de peste 25 de ani, profesoara Tatiana Cauni coordonează trupa de teatru Masca. Este și membră a comunității MERITO, a primit Premiul Mentor pentru excelență în educație și face parte din Corpul Național al Experților în Management Educațional și din Corpul Național al Mentorilor.

„Statutul profesorului nu se construiește doar prin competență, ci și prin felul în care societatea alege să privească educația”

R: Sunteți una dintre profesoarele foarte active, mereu debordați de energie și de optimism. Asta înseamnă că vă place cu adevărat drumul profesional pe care îl urmați. Cum vedeți acum statutul de profesor față de momentul în care ați debutat?
T.C.: Decizia de a deveni profesor nu a fost una bruscă, ci un drum construit pas cu pas, din pasiuni, încercări, eșecuri și alegeri asumate. Cred că ceea ce mă definește este consecvența și dorința de a rămâne prezentă, reală și implicată în tot ceea ce fac. La început aveam mult entuziasm și poate mai puține întrebări. Credeam că, dacă muncești bine și îți faci treaba conștiincios, lucrurile se așază de la sine. Între timp, am înțeles că statutul profesorului nu se construiește doar prin competență, ci și prin felul în care societatea alege să privească educația.
Astăzi, meseria este mai expusă, mai analizată, uneori mai contestată. Profesorul nu mai este o autoritate implicită, iar respectul nu vine automat odată cu catedra. În același timp, cred că avem mai multă libertate decât aveam la debut: putem construi proiecte, putem colabora, putem ieși din tipare.
Pentru mine, statutul de profesor a devenit mai conștient. Știu mai bine ce pot, ce nu pot și ce depinde de mine. Iar dacă am rămas în această profesie după atâția ani, înseamnă că, dincolo de schimbări, drumul acesta mi se potrivește, îmi dă voie să fiu creativă și să simt uneori că pot schimba ceva.

Una dintre cele mai mari provocări: relația elevilor cu lectura

R: Ce provocări întâmpină profesorii de limba română în prezent?
T.C.: Cred că una dintre cele mai mari provocări pentru profesorii de limba română este relația elevilor cu lectura. Trăim într-un ritm alert, dominat de imagini și mesaje scurte, iar textul literar cere răbdare, atenție și disponibilitate interioară. Nu este ușor să îi convingi pe adolescenți că merită să încetinească pentru o carte. În același timp, încerc mereu să le spun că lectura nu este o temă și nici o obligație școlară, ci o formă de a înțelege lumea. Tot ceea ce se află într-o carte – conflicte, alegeri, iubiri, greșeli, frici – face parte din viață și îi poate ajuta să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în jurul lor și în ei.
O altă provocare este presiunea notelor și a examenelor. De multe ori, literatura ajunge să fie privită prin prisma punctajului, iar ora de română se transformă într-un antrenament pentru evaluare. Nota devine scop, nu consecință. Cred că este important să pregătim elevii riguros pentru examene, dar este la fel de important să nu reducem întâlnirea cu textul la un șablon de comentariu. A ține echilibrul între cerințele evaluării și libertatea de a gândi este dificil, dar necesar.
Mai există și provocarea limbajului. Observ tot mai des dificultăți în exprimarea coerentă, în argumentare, în construirea unui discurs clar. Cred că rolul nostru nu este doar să predăm conținuturi, ci să formăm gândirea și capacitatea de a comunica limpede, pentru că felul în care vorbești și scrii spune mult despre felul în care gândești. În același timp, cred că această disciplină are un potențial uriaș. Limba română nu este doar materie de examen, ci un instrument de viață. Prin literatură, elevii pot găsi repere, pot învăța să se înțeleagă mai bine și pot descoperi răspunsuri la întrebări pe care, poate, nu îndrăznesc încă să le formuleze.
Și, da, mai este o provocare foarte actuală: inteligența artificială. Mulți profesori se tem de ea pentru că nu o stăpânim pe deplin și pentru că ne pune în fața unor întrebări noi despre evaluare și autenticitate. Și da, încă nu am răspuns la această provocare.

„Viitorul educației în România îl văd fragil”

R: Cum vedeți viitorul educației în România?
T.C.: Viitorul educației în România îl văd fragil. Cred că depinde mult de felul în care fiecare dintre noi își face treaba și de câtă responsabilitate suntem dispuși să ne asumăm. Mi-ar plăcea ca școala să devină mai așezată, mai coerentă și mai atentă la nevoile reale ale copiilor. Nu cred în schimbări bruște, ci în construcții făcute cu răbdare. Dacă vom reuși să păstrăm echilibrul între rigoare și umanitate, cred că educația poate merge într-o direcție bună.
R: Care sunt activitățile ce vă încarcă de energie după o zi grea la școală?
T.C.: După o zi grea la școală sportul mă ajută să îmi limpezesc gândurile și să îmi încarc bateriile. Stau în sala de sport fără telefon, iar sport fac de când mă știu. Uneori aleg și un masaj, pentru că am învățat că trebuie să am grijă și de corp, nu doar de minte. Atunci nu mă gândesc la nimic. Mă liniștește muzica, fotografia îmi aduce zâmbetul pe buze, iar teatrul mă duce departe, în alte lumi. Dar, mai ales, mă încarcă oamenii buni din jurul meu. Timpul petrecut cu familia, cu prietenii, cu adolescenții din clasă, chiar și în afara orelor, îmi amintește de ce fac ceea ce fac. Cred că energia vine din lucrurile simple care îți aduc bucurie și din felul în care alegi să fii prezent pentru cei din jur. Am un principiu pe care mă străduiesc să îl respect: să fac lucruri care îmi aduc bucurie.

Elevii de astăzi, mai sensibili și mai ușor de manipulat de știrile false

R: Cum au evoluat generațiile de elevi? Care credeți că sunt punctele forte ale elevilor de acum?
T.C.: Elevii de astăzi sunt mai direcți, mai curajoși în a pune întrebări și mai puțin dispuși să accepte ceva doar pentru că „așa trebuie”. Observ la ei o capacitate mare de adaptare și o naturalețe în a folosi tehnologia, care pentru noi a fost un proces învățat. Sunt mai conectați la ce se întâmplă în lume și, uneori, mai sensibili la nedreptate sau la incoerență, însă foarte ușor de manipulat de știrile false.
În același timp, au nevoie de mai mult sprijin în a-și organiza gândirea și în a avea răbdare cu procesele care nu oferă rezultate imediate. Sunt obișnuiți cu reacții rapide și cu recompense aproape instantanee, iar școala presupune uneori efort susținut și rezultate care se văd în timp. Cred că punctul lor forte este autenticitatea. Când îi câștigi prin onestitate, răspund la fel.

„Cu adolescenții nu poți juca un rol”

R: Ce vă place cel mai mult la interacțiunea cu elevii?
T.C.: Îmi place sinceritatea lor și felul direct în care reacționează. Cu adolescenții nu poți juca un rol, pentru că își dau seama imediat. Îmi place și să îi văd cum se schimbă în timp. La început sunt poate mai retrași sau mai nesiguri, iar după un an îi vezi vorbind mai clar, asumându-și o idee, urcând pe scenă fără teamă. Transformările acestea nu sunt spectaculoase, dar sunt reale, iar pentru mine contează foarte mult. Trupa de teatru pe care o coordonez mă ajută mult în acest sens, îi ajută mult.
Am văzut că îi implicați mereu pe elevi în diferite activități: de la ateliere de teatru la ateliere de împachetat cadouri. Să ne vorbiți puțin de aceste activități. Cât de receptivi sunt elevii la implicarea în acțiuni extrașcolare?
Activitățile acestea au apărut din dorința de a-i scoate din rolul de elev care primește și execută. Teatrul, atelierele sau lucrurile simple, cum ar fi împachetatul cadourilor înainte de sărbători, sunt contexte în care se văd altfel decât în timpul unei ore obișnuite. Cred că important nu este produsul final, ci procesul. Îmi place să văd cum discută, cum nu sunt de acord, cum găsesc soluții, cum își asumă un rol. În astfel de momente apar lucruri care nu se văd într-o evaluare scrisă: curaj, responsabilitate, empatie.
Nu toți sunt entuziasmați la început. Unii vin din curiozitate, alții ca să nu mă supere. Dar, când înțeleg că nu este un concurs și că nu trebuie să demonstreze nimic, devin foarte implicați. Adolescenții răspund bine atunci când li se dă încredere reală, nu doar o sarcină. Pentru mine, aceste activități nu sunt „extrașcolare”, ci fac parte din felul în care cred că se construiește o clasă care învață împreună.
R: Au rolul aceste activități de a-i motiva pentru a se apleca mai mult asupra studiului disciplinei pe care o predați?
T.C.: Cred că aceste activități îi ajută să privească altfel și disciplina mea, dar nu pentru că îi „conving” să iubească literatura peste noapte. Mai degrabă, le dezvoltă abilități de care au nevoie în orice domeniu: capacitatea de a lucra în echipă, de a argumenta, de a asculta, de a-și susține o idee și de a duce un proiect până la capăt.
Când învață să vorbească în fața colegilor, să își asume un rol sau să construiască împreună un produs, se simt mai siguri pe ei. Iar această siguranță se vede și în felul în care abordează un text literar sau susțin un argument. Nu cred că motivația vine din activitate în sine, ci din sentimentul că sunt capabili. Iar când un elev începe să aibă încredere în propriile idei, se apropie mai ușor și de disciplină.

„Am convingerea că fiecare elev are nevoie de un adult care să creadă în el”

R: Care considerați că este cea mai eficientă metodă de predare a literaturii române pentru elevii de astăzi?
T.C.: Nu cred că există o metodă universală care func­ționează pentru toți elevii. Cred însă că orice demers didactic începe cu relația. Un adolescent nu învață cu adevărat de la un profesor în care nu are încredere sau pe care nu îl respectă. Literatura presupune deschidere, vulnerabilitate, interpretare personală, iar toate acestea apar doar într-un spațiu sigur.
Am convingerea că fiecare elev are nevoie de un adult care să creadă în el, chiar și atunci când el nu o face. Când există această încredere, metodele pot fi diverse: dezbatere, dramatizare, analiză pe grupuri, scriere creativă. Textul literar devine relevant atunci când este pus în legătură cu experiența lor, nu doar explicat. Pentru mine, eficiența nu vine dintr-o tehnică anume, ci din felul în care reușești să creezi un cadru în care elevii îndrăznesc să gândească și să spună ce cred.
R: Cum reușiți să adaptați lecțiile pentru elevi cu niveluri diferite de interes și competență?
T.C.: Încerc să nu pornesc de la ideea că toți trebuie să ajungă în același punct în același timp. Diferențele de interes și de competență există în orice clasă, iar ignorarea lor nu ajută pe nimeni. Nu reușește totul de fiecare dată, dar cred că important este ca elevul să simtă că este văzut și că are un loc în ora respectivă. Adaptarea nu înseamnă a scădea standardele, ci a găsi drumul potrivit pentru fiecare.

Textele contemporane nu trebuie să înlocuiască literatura clasică…

R: Ce rol au textele contemporane în orele de română?
T.C.: Textele contemporane au un rol important pentru că îi apropie pe elevi de lectură. Le vorbesc într-un limbaj mai apropiat de realitatea lor și creează o punte între experiențele lor și literatura studiată la clasă. Nu cred că trebuie să înlocuiască literatura clasică, dar pot deschide drumul spre ea. Când un elev se regăsește într-un text actual, devine mai dispus să accepte și un text mai vechi, care poate părea, la început, mai îndepărtat. Pentru mine, textele contemporane sunt un mod de a arăta că literatura nu este un muzeu, ci un dialog continuu cu lumea în care trăim.
R: Cum integrați tehnologia în predarea limbii și literaturii?
T.C.: Integrez tehnologia în mod firesc, mai ales prin proiectele pe care le facem la clasă. Elevii folosesc aplicații pentru prezentări, platforme colaborative pentru a construi împreună idei, materiale video sau produse digitale care însoțesc lectura unui text. Nu folosesc tehnologia doar pentru a „moderniza” ora, ci pentru a le oferi un mod de exprimare apropiat de realitatea lor. Uneori realizează booktrailere, alteori lucrează în documente comune sau folosesc instrumente digitale pentru organizarea ideilor. Cred că tehnologia este utilă atunci când sprijină gândirea și colaborarea, nu când înlocuiește lectura sau dialogul. Pentru mine, rămâne un mijloc, nu un scop.

„Nu i-am spus niciodată, dar am rămas în acest liceu pentru ea”

R: Care sunt cele mai frecvente dificultăți pe care le observați la elevi în învățarea limbii române?
T.C.: Cea mai frecventă dificultate pe care o observ este exprimarea coerentă. Elevii au idei, dar le este greu să le organizeze clar și să le susțină prin argumente. Mai apare și lipsa de răbdare în lucrul cu textul literar, care cere atenție și revenire asupra detaliilor. Într-un ritm al reacțiilor rapide, efortul susținut devine mai dificil.
R: Povestiți o situație memorabilă din carieră în care un elev v-a surprins.
T.C.: Au fost multe, însă una recentă m-a emoționat tare. A fost la Gala în care am primit Premiul Mentor pentru excelență în educație. Organizatorii le-au luat interviuri elevilor mei, iar eu nu știam ce au spus. La un moment dat, Alex a rostit o frază pe care nu mi-o spusese niciodată direct: „Nu i-am spus niciodată, dar am rămas în acest liceu pentru ea.” Mi-au dat lacrimile. Nu pentru premiu, ci pentru faptul că, fără să știu, influențasem o alegere importantă din viața unui adolescent. Acela a fost unul dintre momentele în care am înțeles cât de mult contează relația și cât de atent trebuie să fii la ceea ce construiești zi de zi.
R: Mai citesc elevii din actualele generații? Ce ați observat? Cum îi motivați pe elevi să citească?
T.C.: Da, elevii citesc, dar nu toți citesc la fel și nu citesc din aceleași motive. Observ că sunt mai selectivi și că au nevoie să simtă o legătură personală cu textul. Dacă nu se regăsesc în poveste sau în temă, renunță repede. Încerc să nu transform lectura într-o obligație rigidă. Le ofer opțiuni, discutăm despre ce citesc ei în afara programei și încerc să leg textele din manual de experiențele lor. Uneori funcționează mai bine o întrebare potrivită decât o fișă de lucru. Cred că motivația nu vine din constrângere, ci din întâlnire. Când un elev descoperă că o carte vorbește și despre el, lectura nu mai este o temă, ci devine o experiență.

Recomandări de lectură

R: Ce scriitori români considerați că sunt indispensabili pentru formarea unui elev?
T.C.: Sunt câțiva autori la care revin mereu și pe care îi consider esențiali. Îmi este foarte apropiat Bacovia, pentru felul în care reușește să transforme starea într-un univers coerent și pentru sinceritatea lui poetică. Cred că adolescenții pot înțelege foarte bine fragilitatea și neliniștea din versurile lui. Marin Preda și Liviu Rebreanu sunt importanți pentru profunzimea personajelor și pentru felul în care pun în discuție alegeri morale, responsabilitate și presiunea socială. În romanele lor, elevii descoperă conflicte care nu sunt deloc îndepărtate de realitatea de astăzi.
Îl aduc des în discuție pe Marin Sorescu, mai ales prin „Iona”, pentru că textul lui deschide conversații despre singurătate, sens și căutare interioară. Iar Mircea Eliade îi provoacă să privească dincolo de realitatea imediată și să descopere dimensiunea simbolică a existenței.
R: Din literatura clasică să ne spuneți care ar fi scriitorii, poeții ce nu trebuie să lipsească din programa școlară?
T.C.: Din literatura clasică, cred că nu ar trebui să lipsească autorii care au construit structura de bază a limbii și a culturii noastre. Mihai Eminescu rămâne esențial pentru profunzimea poeziei și pentru felul în care a modelat expresivitatea limbajului. Ion Creangă este important pentru autenticitatea limbii și pentru forța povestirii, iar Ion Luca Caragiale pentru luciditatea și spiritul critic, surprinzător de actuale. Cred că literatura clasică trebuie păstrată ca o întâlnire cu textele care ne-au format identitatea culturală și modul de a gândi.
R: Care este opera literară la care reveniți cel mai des și de ce?
T.C.: Revin des la „Jurnalul Annei Frank”, mai ales în clasa a IX-a, când discutăm despre memorii și jurnale. Este un text care îi atinge profund și care deschide conversații reale despre frică, speranță, libertate și maturizare. De multe ori, lectura aceasta devine începutul unui parcurs mai amplu. Continuăm cu „Băiatul cu pijamale în dungi” sau „Hoțul de cărți”, iar uneori ajungem să vizităm Auschwitz. Învățarea nu mai rămâne doar între coperți, ci capătă dimensiune istorică și umană.
R: Care ar fi recomandările de lectură pe care le-ați face elevilor?
T.C.: Nu le-aș face o listă rigidă, pentru că știu că lectura funcționează diferit pentru fiecare. Le-aș recomanda să caute cărți în care se pot regăsi, care îi provoacă sau îi liniștesc, nu doar pe cele „obligatorii”.
Pentru adolescenți, cred că sunt potrivite romane care vorbesc despre identitate, prietenie, alegeri și curaj. Îi încurajez să citească și literatură contemporană, dar să nu ocolească nici textele clasice, pentru că multe dintre întrebările lor sunt deja acolo. Le spun adesea că pot găsi inspirație și în rubrica mea din social media, „Cartea de duminică”, unde recomand titluri care pot deveni lecturi „pe sufletul lor”. Le reamintesc mereu că nu contează cât citesc, ci dacă ceea ce citesc îi schimbă puțin.
R: Ce vă place să citiți în timpul liber?
T.C.: Citesc cărți în care mă regăsesc. Îmi plac jurnalele și poveștile de viață sincere, cărțile realiste, în care nu totul este spectaculos, dar este adevărat. Mă atrag personajele care greșesc, caută, se ridică. Când eram adolescentă, am citit toată biblioteca vecinei mele și cred că am făcut-o fericită. Citesc și despre educație și neuroștiință, pentru că simt nevoia să înțeleg mai bine cum învață oamenii și cum funcționează mintea. Aceste cărți mă inspiră și în ele găsesc idei pentru orele mele. O parte dintre aceste lecturi ajung apoi în rubrica mea „Cartea de duminică”, pentru că îmi place să dau mai departe ce a contat. Îmi place să citesc la fel cum îmi plac teatrul, oamenii, viața, fotografia, muzica sau sportul. Pentru mine, toate fac parte din același mod de a fi prezentă.
R: Ce sfaturi le-ați da liceenilor?
T.C.: Le-aș spune să nu se grăbească să fie altcineva decât sunt. Liceul nu este doar o etapă pentru note, ci un timp în care se descoperă pe ei înșiși. Să nu își aleagă drumul doar din presiune sau din comparație cu alții. Să aibă curajul să greșească, pentru că din greșeli înveți mai mult decât din reușite ușoare. Să accepte provocările și să iasă din zona de confort, pentru că acolo începe, de fapt, creșterea.

Le-aș mai spune să citească, să asculte, să pună întrebări și să își caute oameni buni în jur. Viața nu se construiește singur, iar a cere ajutor nu este o slăbiciune. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante lecții: să înțelegi că nu trebuie să duci totul singur. Și să nu uite că pentru aproape orice problemă există o soluție, chiar dacă uneori nu o vezi imediat. Important este să nu renunți la căutare.