Trăim vremuri răsucite și în privința Basarabiei. Acum Republica Moldova. În cele câteva zile petrecute de-a lungul anilor la Iași, în numele Poeziei, m-am întâlnit și cu prieteni de peste Prut, scriitori cu un serios palmares valoric. Nicolae Spătaru și Grigore Chiper au fost la manifestări literare în Maramureș. Cu ei l-am evocat pe scriitorul și patriotul Nicolae Dabija, cel care a însemnat timpul istoric trăit cu curaj, viziune și asumare. Totul în numele Basarabiei și al spiritului românesc. Destinul lui a fost între jertfă și izbândă. Nu uit discursul poetului Nicolae Dabija, din curtea mea părintească din Desești, despre nefastul an 1812. Mi l-a dăruit în numele prieteniei de frate. Extrag câteva idei din celebrul articol dăruit de academicianul Nicolae Dabija, care mi-a scris prefața la cartea mea „Ochii Basarabiei”, iar dr. Teodor Ardelean a scris postfața.
Este necesar să ne cunoaștem istoria. Mai ales că în ultima vreme bate un vânt potrivnic și prin unele partide românești, față de pământurile de peste Prut. Toate relele care au năvălit peste Basarabia se trag de la Tratatul semnat la 16 mai 1812, de turci și ruși, fără să fie consultați basarabenii. Scrie Nicolae: „Fără voie ne-au fost și nouă, celora dintre Pruturi, despărțirea de frați, de surori și de părinți, când s-a tras prin mijlocul limbii române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluiește destinele.”
În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de către ruși sau de mercenari plătiți, se spune că ruperea Basarabiei și a altor teritorii din preajmă a fost „un act progresist.” Atunci, în anul 1812, mareșalul Mihail Kutuzov, marele conducător de oști rusești, le-a spus basarabenilor: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeți.” Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc. Rușii creștini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni. Se mai știe că turcii nu se puteau stabili în Principate, pe când rușii au dat năvală ca să schimbe componența etnică a Basarabiei. Rușii au împânzit Basarabia cu preoți militari, care i-au înlocuit pe preoții moldoveni, au interzis limba română în oficierea serviciului divin, au ars cărțile noastre, au interzis numele noastre. Cine era Moraru devenea Melnic. Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăți în Moldova. Rușii au cumpărat, la preț de nimic, sate, moșii, pământuri, conace, mori.
Se mai întâmplă și astăzi în România! Basarabenii au primit pământuri în Siberia. Cărturarii, preoții și călugării din Basarabia ocupată scriau despre starea de spirit a poporului, pe marginea cărților vechi care încă se păstrează în marile biblioteci. Că nici Dumnezeu nu a dorit ruperea țării în două, vorbesc aceste înscrisuri. În acel an, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holera adusă de armatele țariste, apoi țara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de alunecări de pământ, a fost zguduită de cutremure. Scrie pe un Penticostar: „Să se știe că am însemnat aicea de când s-a cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul.”
Mihai Eminescu a scris despre calvarul acestui pământ voievodal: „Auzi?! Departe strigă slabii/ Și necăjiții către noi/ E graiul blândei Basarabii/Ajunsă-n ziua de apoi.” Diplomatul Valeri Kuzmin, pe atunci ambasador al Federației Ruse la Chișinău, felicita cu cinism „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova și Rusia.” Realitatea istorică a fost alta. Nu a fost prietenie, ci jaf, suferință, deportări, umilire, masacre. Crede Nicolae Dabija că ziua de 16 mai 1812 este ziua cea mai tristă a istoriei noastre. În cei 214 ani, câți s-au împlinit în acest an, tristețea Basarabiei a reușit să se salveze de două ori: în 1918, când s-a unit cu Țara, și în 1991, când s-a rupt de imperiu. Acum, mândra Basarabie stă din nou în vizorul imperial. Din nou se dorește o Basarabie cu gratii la cer, cum spunea Nicolae Dabija. Sper în luciditatea Noii Europe care dorește îmbrățișarea Republicii Moldova. Este o bună ocazie pentru râvnita Apropiere dintre noi. „Așează, Doamne, lumea cum am vrut!/ Veacul se duce vremea e târzie/ La Tine-n ceruri, cineva mai știe/ Pământurile noastre peste Prut?” tragână poetul Horia Bădescu. Este trist că sentimentul istoric, unionist, a devenit acum prilej de gâlceavă politică.
Să nu uităm că expansiunea țarilor Alexandru I și Ecaterina a II-a viza atât Moldova toată, cât și Valahia. Urmașul lor, Putin, cel care a invadat Ucraina, lansează ciudate proiecte de cucerire. Care seamănă cu gândurile țariste. Să nu uităm asta! Să nu-l uităm nici pe scriitorul, patriotul Nicolae Dabija, membru de onoare al Academiei Române, care s-a stins din viață în urmă cu cinci ani. Și care mi-a dăruit textul de luare aminte, din care v-am povestit și eu câte ceva. Pe care l-am găsit în arhiva de la Desești. Care ne poate fi lămuritor pentru vremurile de astăzi. Fie acest text și o cinstire a memoriei marelui patriot Nicolae Dabija, care a pășit într-un an pe covorul de iarbă al curții mele părintești. Și care a iubit Maramureșul descălecător cu toată ființa scrisului în Limba Română.
