Uneori, nu foarte des, sunt bune și rețelele de socializare la ceva. Cu câteva zile în urmă, doamna Viorica mi-a citit reacțiile unor semeni la întâmplări politice curente. Să-mi pun vată în urechi, nu alta! Toate vin din devălmășia vieții de zi cu zi, de la atmosfera crispată a acestei vieți politice care ne încurcă zilele. Pun măști și distanțe sociale, întorc mănușile pe dos. Cuvintele care îmbracă așa zisele idei ale celor care au ajuns la demnități, prin votul nostru, uneori au culoarea negurii. Se știe, comunicarea politică este principala formă prin care electoratul este pus în temă cu mesajele aleșilor. Nu am uitat expresia de pe la noi: spune-mi ce vorbești, ca să-ți spun cine ești! În 1990, alegerile libere erau o noutate în viața noastră. Oamenii se minunau de imaginea demnitarilor care promiteau un viitor mai bun, contra unei singure ștampile puse într-un chenar.
Cu mare interes au fost priviți Radu Câmpeanu, Ion Rațiu, ori Corneliu Coposu. Aveau un discurs elegant, cuvinte respectuoase pentru cetățeni. Ne aducem aminte de o inspirată definiție dată democrației de Ion Rațiu: “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Au trecut trei decenii și jumătate de atunci. Dar încă nu s-a conturat profilul liderului politic adevărat. Care trebuie să inspire încredere, să fie capabil să-i stimuleze pe cei din jur, să le scoată în evidență calitățile. Imaginea dorită trebuie să corespundă cu imaginea reală. Este nevoie de idei, de dinamism, de siguranța de sine și de responsabilitate. Alegătorii preferă liderul obișnuit, simplu, popular, lipsit de măreție și grandoare, de strălucire și înfumurare. Cel care poartă de grijă propriilor promisiuni.
Cele două portrete aproximative le putem decupa din această realitate politică. Unora fascinația puterii le strică și vorba de acasă. Ori cea învățată la școală. Cei care nu au fost atenți la ore nu știu nici declinarea substantivelor ori conjugarea verbelor. Pentru că suntem în plină, și cam lungă, criză politică, liderii implicați în rezolvarea ei întrec măsura unei judecăți argumentate și se lasă cuprinși de patima anulării adversarului cu vorbe urâte, care nu au ce căuta în emisiuni televizate. Mai sunt și lideri decenți care ne transmit și idei cuviinciose. Ar trebui ca partidele, și competitorii politici să adopte un minim de conduită a limbajului. Să se renunțe la mesajele grosolane, uneori vulgare și adesea agresive. Stimați oameni politici, nu purtați cu voi rușinea cuvintelor urâte! Cum a făcut recent un fost ministru al Culturii, care a coborât în mocirla exprimării. Greu de imaginat și de reprodus culoarea neagră a expresiilor. L-au schimbat din funcție, dar rușinea nu se șterge ușor. Nu are nici o scuză. Când te aude o țară câte buruieni verbale cultivi, atunci drumul cel mai sigur este prin păduri.
Limbajul civilizat trebuie să fie normă pentru orice persoană publică. Un alt fost ministru al Educației, pentru care aveam oarecare stimă, a găsit de cuviință să nu fie de acord cu președintele țării. Până aici, nu este nici o problemă. Numai că a folosit cuvinte care-l înjosesc. Eu nu le reproduc. Nu am cum să înțeleg asemenea rătăciri. Știu că limba română are resurse și pentru asemenea cuvinte dezonorante. Dar de ce sunt oameni cu mintea în cap, mai ales oameni politici, să aibă discernământ, putere de selecție și respect pentru semeni. Înjurătura nu aduce (multe) voturi. Cetățenii acestui timp vor un discurs bazat pe idei, dezbateri, argumente și nu expresii deocheate, care nu se scriu pe hârtie, nici nu se aruncă în aer. Fostul ministru al Educației declara presei că totul este o făcătură, o compilație din interviuri pe care le-a acordat prin vreme. Nu cred. Cu o jumătate de gură a încropit un fel de scuză.
Din păcate, asemenea aluviuni se află și presa online. Este o ofensivă a limbajului periferic. Limba română expresivă este ocolită. Zeflemeaua, ironia, umorul, sarcasmul sunt procedee stilistice, care, folosite cu inteligență, pot colora armonios discursul și capta interesul celor vizați. Nu suduiala! Mă gândesc la celebrul Cațavencu, care are în discurs fraze sforăitoare, lipsite de conținut și de logică, greșeli de exprimare, demonstrând incultura, dar nu folosește cuvinte urâte. Și Cațavencu nu a fost ministru. Știa că lupta politică este viața popoarelor. Domnilor, nu vorbiți urât! Vă aud copiii. Nu purtați cu voi rușinea cuvintelor urâte. Și nu uitați definiția lui Ion Rațiu, dată democrației. Care, se pare, este de pe vremea lui Voltaire.
Cred în democrație, cu condiția să fie curățată de aluviuni. Știu că este greu, dar nu imposibil. Apropo, ați numărat câți intelectuali sunt în eșalonul demnitarilor? Nu pretind ca Parlamentul să fie o Sorbonă a României, dar rogu-vă, oameni din fruntea țării, evitați dezacordurile și cuvintele urâte. Da, știu pe ce lume trăiesc, aud vocea străzii, care pe alocuri este necuviincioasă, asta este comedia mulțimii. De aceea pretind de la aleșii neamului să nu ne învețe să vorbim urât. Și să repare cel puțin clanța de la școala în care au învățat. Acolo unde este nevoie. Cultura unui om din școală izvorăște. Chipul de a fi al societății determină chipul de a fi al sufletului. Și câtă cultură, atâta libertate. Cele bune să s-adune, cele rele să se spele!
