Reamintesc celor interesați că mâine, 12 iulie, este o zi de ținut minte pentru cultura Maramureșului și a țării. În urmă cu 93 de ani, se năștea, la Sighetul Marmației, cel care va deveni scriitorul Al. Ivasiuc. A venit pe lume în zodia Racului, de unde, poate, și obsesia memoriei. În geografia Maramureșului istoric, dacă este să vorbim așa, este singurul prozator din Nord care a propus o direcție nouă în proza românească postbelică. Critica literară a numit-o proza eseistică. Mi-a fost dat să aud povestindu-se despre perioada sigheteană a lui Ivasiuc de la profesorii mei, Gheorghe Chivu și Eracle Titircă, care l-au avut elev. Mi-au creionat portretul unui elev excepțional, cu o inteligență sclipitoare. M-am putut convinge când i-am citit romanele și cele două volume de eseuri. În special romanul Apa, a cărei acțiune este plasată în universul Marmației.
Cu romanul „Apa” a avut o întâmplare specială, pornind de la pretinsa asemănare dintre un personaj românesc și unul real, care hălăduia pe granița de Nord. I s-a intentat un proces de denigrare, stins cu sprijinul Uniunii Scriitorilor. Am scris și eu o prezentare a cărții, în presa locală, și am fost serios atenționat de cei care au confundat ficțiunea cu realitatea. Lui Ivasiuc îi rămân dator de două ori. Prima dată pentru romanele sale, care au mult spirit maramureșean în ele, de la onomastică la atmosfera imaginată. A doua oară (am mai scris), pentru că îmi este primul naș literar. Eram în penultimul an la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, și având ceva merite în editarea revistei școlare a liceului am fost trimis într-o tabără literară în stațiunea Gâlma – Pietroșița, din Dâmbovița.
Un episod important pentru încurajarea mea pe tărâmul scrisului. Conducerea taberei ne anunță că vom avea o întâlnire cu scriitorul Al. Ivasiuc. În mine fierbea emoția întâmplării. Cum să mă întâlnesc cu personajul, descris de profesorii mei, lângă peștera Ialomicioarei? Era ziua de 12 iulie 1968. De ziua lui de naștere, a venit să se întâlnească cu aproape două sute de elevi din toată țara, undeva în munți. În ziua aceea, împlinea 35 de ani, și mai avea un roman publicat. Pe un platou mare, ne-am adunat toți cei din tabără. Nu știu despre ce ne-a vorbit. Dar îmi aduc aminte, cu limpezime, că la început a întrebat: este cineva din Maramureș? Repede a sărit Delia Celina Ilieșu, din Baia Mare, spunând: eu sunt din Maramureș! Scriitorul a repetat întrebarea: dacă este cineva din Maramureș? Se referea, evident, la Maramureșul Istoric.
Eu stăteam ascuns în mulțime. Nu m-aș fi ridicat în picioare nici să fi fost picurat cu ceară. Salvarea tot de la Delia Celina a venit. Mi-a rostit numele, a spus locul de unde vin, Sighetul Marmației, și m-a arătat cu degetul. Nu am avut încotro și m-am ridicat în picioare. În fața acelei mulțimi naționale de elevi m-a invitat la masa prezidiului. Ba l-a rugat pe celebrul profesor Tudor Opriș să mă planifice pentru o lectură în marele Cenaclu. Care era o apreciere. Am trezit invidia multora. Mai ales a bucureștenilor, printre care era și elevul Adrian Năstase, viitorul premier al României. Cu care nu m-am mai întâlnit de atunci. Nu am făcut de rușine Maramureșul, deci nici pe mine. Am avut comentarii favorabile și de la invidioși. Seara, în sala de mese a cabanei, de ziua lui, Ivasiuc a dat o bere. Eram majori. După ceremonia mesei am rămas până la miezul nopții cu scriitorul Ivasiuc. Mi-a povestit despre familie, despre Maramureș.
Atunci am aflat detalii din viața lui. La sfârșitul șederii împreună, m-a întrebat ce scriu? I-am spus: poezie. M-a trimis în pavilion, i-am adus câteva manuscrise. În 3 august, în același an, m-a debutat în revista „Luceafărul”, condusă de prozatorul Ștefan Bănulescu. Așa a devenit primul meu naș literar. Sunt convins că dorința lui de a-și căuta Maramureșul prin Dâmbovița a fost pentru mine un mare noroc. Mi-a dat curaj și încredere. Ne-am mai întâlnit în Sighetul Marmației, la Baia Mare și apoi în studenția mea, la București. Chiar în seara cutremurului, din 4 martie 1977, când a murit lângă Cofetăria „Scala”, trebuia să ne întâlnim pentru un interviu. Ivasiuc mi-a purtat de grijă. Din fibra acelui gest de la Gâlma, mi se trage, cred, emoția pentru sprijinirea tinerilor care scriu.
Peste ani, îi port o recunoștință pe măsura gestului. I-am purtat amintirea în discuțiile ocazionale cu excelenta jurnalistă, Tita Chiper, soția care s-a îngrijit, cu mare devoțiune, de opera sa. Al. Ivasiuc a fost un intelectual cu convingeri ferme. Unele l-au dus la închisoare, altele la compromisuri apreciate astăzi. Unele reale, altele închipuite. Omul, deci și opera, stau sub semnul unui titlu al unei cărți de eseuri: radicalitate și valoare! Nu uitați de scriitorul Al. Ivasiuc! Este o emblemă epică a Maramureșului, spațiu la care a ținut foarte mult. Nu uit a aminti cartea profesorului sighetean Gheorghe Andrasciuc – „Alexandru Ivasiuc sau vocația speculației teoretice”, volum de referință, care-l așază pe scriitor pe locul firesc în contextul literaturii contemporane postbelice.
