Dacă a existat vreodată un șablon mai păgubos pentru țara asta decât „Nu ne vindem țara”, să ne anunțați. Și nu pentru că trebuia să ținem cu dinții de întreprinderi falimentare și de ruine. Ci pentru că nu poți face capitalism, asumat, cu reguli socialiste. E imposibil. Ori asta ne-a costat. Nu de alta, dar acum am vinde și nu ni le ia nici Dracu!
# Resursele naturale ale județului Maramureș
În subsolul județului, avem acumulări de minerale constituite în zăcăminte metalifere. Cele mai importante sunt minereurile polimetalice de la Ilba, Nistru, Băița, Herja, Baia Sprie, Șuior, Cavnic, Băiuț, Poiana Botizii, Țibleș, Baia Borșa și Vișeu. Apoi, sunt mineralizațiile cuprifere de la Nistru, Poiana Botizii, Baia Borșa, Vișeu. Sau mineralizațiile auro – argentifere de la Săsar, Valea Roșie, Dealul Crucii, Șuior, Băița. Se adaugă acumulările de minereu de fier și mangan de la Răzoare și depozitele de bentonită de la Răzoare si Valea Chioarului.
Și acumulări de șisturi bituminoase la Vișeu, Borșa, Săcel, Târgu Lăpuș. Dar și o serie impresionantă de roci utile gen andezite, amfibolite, calcare, gresii, tufuri vulcanice, folosite în construcții și ca placaje decorative. Plus pietriș și nisipuri din albiile majore ale râurilor Someș, Lăpuș, Vișeu, Ruscova, Tisa, Iza. Așa cum bine știți, în urma decăderii mineritului în anii 90, cele mai valoroase dintre cele de mai sus stau bine mersi în subsol. Cu șanse mari să rămană acolo pentru totdeauna. Nu la fel se poate spune despre ultimele categorii. Cele de la suprafață. Andezitele extrase de oameni din zona munților Țibleș, dar și balastul scos cu exagerare din albiile râurilor.
# Resursele naturale regenerabile
Conform datelor de odinioară, Maramureșul era un paradis în ce privește potențialul de apă. „Regimul precipitațiilor determina, la nivelul județului Maramureș, o rețea hidrografică bogată și densă, însumând o lungime de peste 3100 km, în medie 0,5-0,7 km/km2.Rețeaua hidrografică se înscrie în două bazine distincte – Tisa și Someș – separate de lanțul muntos vulcanic Gutâi – Țibleș și munții Rodnei”, spun datele oficiale. Care ignoră încălzirea globală și anii de secetă prelungită. Practic aproape toate comunitățile din Țara Lăpușului și de pe Valea Izei au, vara, probleme mari cu debitele de apă. Mai avem 14 lacuri naturale situate in zonele montane și depresionare, precum și 14 acumulări de interes local și piscicol și pentru agrement. 
Lacurile de acumulare au o suprafață de 162,3 ha, cel mai important fiind Lacul Strâmtori Firiza, care asigura alimentarea cu apă a orașelor Baia Mare, Baia Sprie și a mai multor comune, conform analizei Băncii Naționale. Dar avem alte cele, nefolosite. Nu că nu le-am da, dar ne omoară birocrația. Caracteristic acestui județ sunt resursele hidrominerale (peste 100 de izvoare), în Baia Borșa, Vișeul de Sus, ,Poiana Botizii, etc. Cele mai importante izvoare sunt cele de la Ocna Șugatag cu o mineralizație de 119 g/l apă sărată, Coștiui cu clorurosodic 289 g/l, Breb cu trei izvoare bicarbonate, clorurosodice, sulfate. Dar județul Maramureș are și 62 de terenuri de vânătoare cu o suprafață de 587.000 ha. Aici deja suntem harnici, se știe. Dar nu îndeajuns, câtă vreme cu 4-5 ani în urmă erau infestate pădurile cu mistreți, cotele de vanătoare veneau mici, ceea ce a dus la oprirea cultivării de terenuri în extravilan în multe părți din județ. Acum, la timpul prezent, mistreții se autodecimează, nu mai sunt interesanți… săteni spun că găsesc constant mistreți morți de pestă, în Suciu, Coroieni, Mireș, etc. Altă resursă epuizată. Și mai avem o resursă economică majoră, doar teoretică. Resursele de muncă ale județului erau, la 1 ianuarie 2017, teoretic, de 296.900 persoane, adică 56,42% din populație. Evidet, această „resursă” prestează în străinătate, este destul de clar, câtă vreme aproape toate localitățile recunosc tacit că le lipsesc 1/3 din populație, reprezentată, evident, de populația activă, cu putere de muncă. Nu vindem țara, dar ne-am dat oamenii…
# Strategia Consiliului Județean Maramureș 2014-2020
Citită cu atenție, ea a fost un impresionant blabla, de genul „Munții Igniș, din imediata apropiere a municipiului Baia Mare, reprezintă o zonă care găzduiește o floră și o faună extrem de bogate (de ex. cea mai mare rezervație de castan comestibil din țară), care sunt însă supuse și unei presiuni antropice majore, dată fiind proximitatea față de o mare aglomerare umană. De asemenea, acesta dispune de numeroase perimetre miniere care, odată ecologizate, vor putea fi introduse în circuitul turistic. Proiectul prevede înființarea administrației parcului, amenajarea turistică a minei Herja, dar și implementarea planului de management al sitului, cu fonduri POIM, dar și de la bugetul de stat.”
Dar să recapitulăm. Pe imagini. Nu mai exploatăm minereuri aurifere, dar exploatăm exagerat balast din râuri. Avem nenumărate rezervații naturale, de valoare națională și europeană… dar sunt brăzdate de exploatări forestiere la tot pasul. Rămânând la păduri, trebuie să luăm de bune cifre oficiale, care spun că în anul 2006 (anul la a cărei situație am avut acces…) s-au luat din pădurile maramureșene și vândut spre Occident 175.914 kilograme de ghebe, 992.605 kilograme de hribi, 403.907 kilograme de gălbiori, bonus 103.000 kilograme de fragi, 199.056 kilograme de porumbe, 336.243 kilograme de mure, 655.064 kilograme de afine. Pe toate cele de mai sus le recumpărăm, ambalate frumos, din supermarketuri, la prețuri astronomice. În aceeași idee, în anii buni de fructificare, observați cum se fac centre de colectare mere, cu sacii, în zona Șișești-Șurdești. Sătenii ne spun că tușerii români îi mint și îi păcălesc, dar vin TIR-uri din Ungaria care încarcă merele, plătesc pe loc, pentru o fabrică de sucuri naturale…
Ironic, tocmai pentru că strategia sus-amintită n-a funcționat, vindem cu furie lemn (inclusiv lemn de foc pentru Ungaria) sau lemn frumos pentru fabrici de mobilă, vindem balast, vindem hribi și fructe de pădure foarte valoroase, dar aruncăm în câmp lâna oilor tunse, pentru că nimeni nu a căutat o piață de desfacere. Unii țărani rămân peste ani cu nuci în pod, cu porumb sau cu grâne, dacă nu au norocul de niște tușeri șemecheri care să-i caute și să le dea la schimb ulei sau zahăr de calitate modestă.
Prin urmare, șablonul „Nu ne vindem țara” nu mai e azi viu în conștiința maramureșenilor. Dar efectele sale continuă să se vadă. În termeni patriotici, n-am vinde-o nici acum, de-ar mai fi ce. În termeni și la nivel personal… au plecat din țară nu doar muncitorii calificați, buștenii și fructele de pădure, ci și flori de mină, lăzi de zestre, icoane, etc. Despre care vom vorbi în curand, cu riscul de a supăra o seamă de oameni de bine, de la oficiali la preoți…
