Luați-o, evident, ca pe o ironie… am intrat într-un straniu triunghi de comunități rome la margine de Maramureș, drept pentru care… ne-am pierdut! Doar că, în loc să ne panicăm, ne-am bucurat că am reușit să ne pierdem, să găsim locuri încă necunoscute nouă. Cu povești, cu istorii proprii, cu legende nu tocmai urbane.
Am pornit pe Drumul Eeuropean 58 până aproape la margine de județ, înainte de urcarea spre Mesteacăn am intrat în satul Vărai. L-am traversat, apoi cu puțină îndrumare din partea primarului comunei Valea Chioarului, am cotit spre dealuri, în sus, lăsând în urmă izvorul pârâului Bârsău, dar din păcate și superba peșteră carstică de la Vărai. Eram preocupați de priveliște, dar și de o variantă de urcare sus pe vârful Prisnel, cel cu belvedere atât spre Baia Mare, cât și spre întregul Sălaj.
Urcăm, ajungem însă la păduricea cu descoperirea arheologică recentă de brățări dacice, coborâm apoi spre Fericea. Ne amintim cum, în debutul activității de reporter de teren, în urmă cu 25 de ani, căutam un avion german căzut aici undeva, între Fericea de Maramureș și Purcăreț de Sălaj. Căzut în al Doilea Eăzboi Mondial, iar oamenii au căutat și au cărat de acolo ce-au putut, ba au făcut cruci din fierele găsite. Cruci, ce altceva? În realitate, după ani și ani, cu sprijin local, am găsit locul unde a căzut avionul. Era rusesc nu german. Și vom reveni asupra lui, am făcut o promisiune. Doar o poză vă oferim, de poftă, cu ceva bucăți rămase…
Traversăm totuși satul Fericea și ajungem la prima comunitate de romi amintită în titlu. Ei sunt însă deosebiți cumva… nu știu țigănește, ba pe deasupra sunt cunoscuți ca fiind cei mai mari culegători de ciuperci ai Maramureșului. Erau duși, an de an, la Borșa, apoi în țări străine, cu îndeletnicirea lor. Primim îndrumare de la doi tineri și urcăm pe acel straniu munte de care am fost întotdeauna curioși, prins cumva între comunele Valea Chioarului, Mireșu Mare și orășelul Ulmeni. Și înaintăm, cu curaj, pe drumuri forestiere, fără hărți, fără Internetul ce ne-ar da accesul la Google Earth și… ne pierdem! Intrăm pe o vale ce se înfundă într-un observator ascuns de mistreți, cu noroi până în genunchi. Ulterior, cu harta în față, vedem că eram dincolo de o culme de Chelința Ulmeniului, cu a sa comunitate de romi, dar și foarte aproape de Cheud. Cum ar veni, unde am oprit la marginea unei văi adânci, de coboram pe ea, ieșeam în Sălaj, la Cheud.
Pe văi secrete
Fiind capăt de linie, întoarcem pe același drum, dar nu până în Fericea, abordăm cu curaj alt drum forestier. Care se bifurcă și se bifurcă…numai el știe unde. Dar alegem, firesc, cel mai bun drum forestier… ori el chiar ne dă satisfacție. Intrăm pe o vale adâncă ce nu se mai termină. Superbă, răcoroasă, ici-colo străjuită de stânci interesante, stratificate. Vreo 7 kilometri am făcut pe acea vale, fără să avem nici cea mai mică idee unde duce! Evident, mergeam spre nord, deci nu mai încăpea decât loc de rămășaguri… unde ieșim… în Chelința, în Iadăra, în Durușa? În Ucraina? Valea începe să se deschidă, începem să vedem cerul ici-colo, semn că „ajungem undeva”. Ne salutăm cu două ATV-uri, ne vine inima la loc.
Ei vin de undeva, nu? Trebuie remarcat acum și aici că nu e urmă de turism aici, de semne, de semnalizare, absolut nimic! Deși, aflăm ulterior, valea și zona aceasta au avut un turist, poate pe cel mai mare turist al țării. Nu, nu Iohannis, e vorba de Nicolae Ceaușescu, cel căruia i se construise aici o cabană de vânătoare, pentru a-și exercita dreptul constituțional de prim vânător al țării. Fie…
Începe să apară și câte o rulotă modestă, folosită drept căsuță de vacanță sau…de șantier. Apar urme de viitoare case de vacanță, tot pe malul drept al aceluiași pârâu. La un moment dat, ieșim în câmp. Vedem de departe halele cu vaci ale unei celebre ferme, undeva în marginea Mireșului, în spatele pădurii de la Stejarul. Avem o idee unde suntem deja. Dăm de o poartă monumentală la proprietate, mai mult monumentală decât maramureșeană, e mai degrabă un fel de pedigree.
Și ieșim…între romi, la Remeți pe Someș! De coteam dreapta mai devreme, ieșeam în Mireșu Mare. De coteam mai repede, ieșeam spre Iadăra. De știam pe unde umblăm, exact, puteam ieși tot spre dreapta, în celebrul cătun Stejera, un alt sătuc maramureșean în topul național al celor mai mici localități din țară.
Nu ne lasă sufletul să renunțăm… așa că ieșim în asfalt, dar intrăm spre Iadăra și Stejera. Ultimul, o frumusețe, în ciuda drumurilor încă de pământ. „A scos” 43 de locuitori la ultimul recensământ, avea 44 la anteriorul. Are carieră, ce a ajutat întreaga comună Mireșu Mare să repare drumuri cu bani puțini înainte de asfaltare. Are biserică datată 1690. Are o bărăcuță urâtă de cărămidă la intrare, apoi o căsuță de vacanță superbă undeva în dreapta, cu alură de pagodă asiatică, dar pe când ne încălzim, se termină satul, iar ultimul locuitor ne avertizează să nu mergem mai departe. Ne arată în curte, are și el 4×4, dar nu se duce. Nu e drum. Mai vedem… Dacă aveam îndrumare, chiar de la intrare de făceam stânga, ieșeam la un câmp de fotovoltaice, apoi dădeam în peștera din Valea Rea a Vălenilor Șomcutei, altă minunăție din zona carstică.
Cum necum, am reușit să ne pierdem în Maramureș, ba am fost încântați de asta. Am urcat pe culmi înconjurate, strategic, de trei comunități rome, dar nu numai. Sus pe culmi se cară gunoi, se taie lemn. Dar ne-am obișnuit, face parte din noi, din ce înțelegem noi prin Comuniune cu Natura. Fiecare pădurar, vânător, drujbist sau TAF-ist se simte om al muntelui, nu? Și toți au dreptate, în felul lor…
