În mod obișnuit, un program de genul celui pe care și l-a impus episcopul-vicar de la Cluj, nu era la îndemâna oricui pentru a fi respectat. Erau zile intense, dar cu toate acestea, prezența părintelui Justinian avea darul de a te odihni.
“Ne doream toți să slujim, l-am însoțit și când era foarte greu. Dânsul și-a impus un program foarte încărcat. A fost cel care și-a impus ca în Postul Paștilor, când este acea perioadă în care se săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite (după rânduiala veche, liturghia se săvârșește seara, odată cu vecernia, ceea ce presupune ajun din ziua precedentă), el și-a impus să o facă în capela Seminarului pentru elevii de la seminar. Nouă ne-a spus: eu vreau să slujesc, dar voi dacă nu puteți ajuna nu trebuie, atâta doar că nu puteți să vă împărtășiți. Slujiți, mă ajutați în Liturghie și nu vă împărtășiți. Și atunci am început și noi, nu eram doar eu singur, mai erau doi colegi ai mei, am început rânduiala vlădicului Justinian. Nu mai mâncam din ziua precedentă. Ziua eram la celelalte responsabilități în administrație și seara mergeam cu PS Justinian la Liturghia de la paraclisul Seminarului Teologic Ortodox. La început ni se părea că nu vom rezista, dar am rezistat toți și simțeam bucuria imensă după Liturghie, nu era oboseala care simți că te copleșește. Dânsul era după Liturghie de o veselie și de o exuberanță că nu știai de unde își alimentează chiar așa darul acela, dar era harul lui Dumnezeu care lucra printr-însul”, a accentuat părintele Iustin Tira, cel care în timp ce deapănă amintiri retrăiește cu intensitate fiecare moment petrecut în preajma omului lui Dumnezeu.
Episcopul Justinian obișnuia să mănânce foarte puțin, mai cu seamă atunci când era vorba să se pregătească pentru întâlnirea cu Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Punea atât de mare preț pe acest aspect, încât prefera să renunțe la obiceiurile ce țin de partea trupească. Își dorea să fie cât mai puțin “legat” de cele pământești, astfel încât se lupta cu putere pentru a birui rânduiala firii.
„Și pentru Sfintele Liturghii obișnuite din duminici, din sărbători, sau peste săptămână dacă se întâmpla să slujească se pregătea întotdeauna foarte atent, preferând să ajuneze. Ajunul pentru noi, pentru preoți ca și pentru credincioșii care se împărtășesc trebuie să fie din seara precedentă. De exemplu nu mai mănânci, nu mai bei apă de sâmbătă seara. Dânsul își începea această rânduială de vineri seara. Atunci era ultima masă și următoarea masă era după Liturghia de duminică. Era acea masă la care eu am fost de sute de ori prezent, însoțindu-l. Însemna doar câteva ciuguleli din mâncare, cum zicea el și bea puțină apă minerală. Asta era mâncarea după aproape 2 zile de nemâncat și după aproape 2 zile de slujit. Sâmbăta seara se mergea într-o parohie unde se slujea, dânsul predica. Și acolo seara era cină, iar el venea la masă fără să mănânce nimic. A doua zi mergeam în parohia unde era fie sfințire, resfințire sau o simplă Sfântă Liturghie arhierească, în care slujea, vorbea și apoi urma masa. La acea masă gusta în felul în care v-am zis mai înainte”, relatează părintele Iustin Tira.
De altfel, în perioada în care a fost episcop-vicar, părintele Justinian obișnuia ca după încheierea Sfintei Liturghii să rămână la miruirea credincioșilor. Acest moment se prelungea, iar în ciuda lipsirii de mâncare, episcopul Justinian nu dădea semne de sfârșeală sau oboseală, fiind întărit de harul Duhului Sfânt.
„Liturghia era foarte mult prelungită în acea perioadă pentru că era obiceiul ca toți creștinii să fie miruiți de episcop, lucrare ce înseamnă aproape 2 ore ca timp, 2 ore de stat în picioare, în continuarea celorlalte 3-4 ore de slujbă, de predică și de nemâncat. Dânsul stătea și îi miruia pe toți cei 1.000, 2.000 sau 3.000 de oameni câți erau acolo. Și atunci masa propriu-zisă era întotdeauna undeva în jurul orei 15. La care dânsul recupera cu câteva înghițituri fără pornirea aceea pe care o simțim și noi. Când nu ai mâncat toată ziua și mănânci seara parcă nu te mai saturi. Dânsul nu era așa. Cred că se sătura duhovnicește, după cum a început mai târziu să ne spună: că se satură mult mai bine când ne vede pe noi că mâncăm cu poftă decât atunci când mănâncă el”, a povestit cu multă duioșie părintele Iustin Tira.
De altfel, acest obicei al părintelui Justinian, de a nu mânca îl observase părintele Iustin Tira încă din vremea când era copil și își petrecea vacanțele la Rohia.
„După o vreme am început să observ că în anumite zile nu mânca. Venea, stătea la masă cu cei care eram acolo, cu obștea și noi ceilalți care eram pe acolo pripășiți și dânsul nu mânca nimic. Venea, binecuvânta masa, stătea până se termina masa. Ne mai vorbea, ne spunea lucruri importante și bine de învățat și de reținut, de nivelul nostru și… nu mânca. Dar asta am observat-o după mult timp. Dânsul nu asta voia să ne transmită că nu mănâncă, ci faptul că se încadrează în viața de obște, vine la masă cu toții, îi respectă pe toți, bineînțeles. Nu am văzut niciodată o atitudine de neascultare”, a punctat nepotul vlădicii Justinian Chira.
Acest obicei de a se lipsi de hrana trupească s-a perpetuat și în timpul cât a fost episcop. “Ca episcop nu mânca, eram diacon, eram om matur în toată firea și observam că în special nu mânca în zilele de miercuri și vineri, apoi în Săptămâna Patimilor. Aproape nimic nu mânca în Săptămâna Mare. Nu făcea caz din aceasta sau dacă nu mânca nimic putea să nu vină la masă. Dar nu, venea, zicea rugăciunea de binecuvântare, stătea cu noi la masă și apoi la final se ridica, zicea rugăciunea de binecuvântare, fără niciun fel de demonstrație. De exemplu, să se mândrească de faptul că nu mânca. Era multă jertfelnicie, un exemplu de asceză maximă. Mai târziu, pe măsură ce au crescut și rangurile și responsabilitățile a crescut și jertfa pe care o aducea lui Dumnezeu, printre altele și prin ajunare și nemâncare”. (va urma)
