Am avut o vreme care mi-a fost de mare folos pentru descoperirea românilor din jurul României. Așa am fost de multe ori în Basarabia, în Bucovina de Nord și în Maramureșul din dreapta Tisei. Am scris două cărți despre această tulburătoare realitate istorică. Dureroasă pentru cine vrea să o înțeleagă. Cârmuirea românească din ultimele trei decenii rar și-a întors fața spre ei. Excepție a făcut Basarabia! A trecut vremea lui Alexandru Moșanu, Mircea Druc, lideri bărbați de la Chișinău, ori a poeților Grigore Vieru sau Nicolae Dabija, care au transformat râul Prut, din graniță, în fenomen geografic.
Astăzi, conducerea României, partidele politice doar mimează grija de românii din jurul României. Ba unii recurg la trista atitudine a dușmăniei camuflate. Eu am rămas un om al amintirii istorice. Așa că vă spun această poveste. Cu o vreme în urmă, bunul confrate Adrian Marchiș mă invită, într-o seară, să ascult o melodie de demult. Era un cântec nemaiauzit de mine, parcă izvorât din pietrele aspre ale Gutâiului, Sermeteșului, ori Țibleșului. Vocea unei femei venea dintr-un adânc de lume. După ce s-a isprăvit caseta, iar gândul meu hălăduia prin vreascurile trecutului, Adrian mă întreabă dacă recunosc horea aceea, adusă de el de sub streașina unei lumi necunoscută mie.
Ca să nu mă pierd în aproximații, el îmi spune că e un cântec de la românii volohi. Din satele Mircea și Poroșcovo, din vestul Ucrainei. Omul de radio, care este Adrian Marchiș, bătuse drumuri noi, pe care eu nu le cunoșteam. La vreo 200 de kilometri de Maramureș, trăiesc acești oameni uitați de istoria noastră. În seara aceea s-a trezit în mine dorul de cunoaștere, cu întrebări cărora nu știam să le răspund. Nu după multă vreme, am avut norocul să mă aflu acolo, fiind cooptat în echipa de cercetare a profesorului Viorel Ciubotă, pe atunci directorul Muzeului din Satu Mare. Din suita de studiere au mai făcut parte universitarii clujeni Ion Cuceu și Ioan Faiciuc. Evident, și Adrian Marchiș.
Ghid și îndrumar prin zonă ne-a fost profesorul Vasile Marina, de la Universitatea din Ujgorod. Vasile este de obârșie din Strâmtura, cea de dincolo de Tisa, și este printre primii români cu care am făcut legături de prietenie și cunoaștere reciprocă. El ne-a deslușit episoade de istorie recentă din Maramureșul mușcat. Ne-a dus pe urmele acelui cântec de început de lume. Am întâlnit oameni cu un destin extrem de interesant. Acolo, în Camenița, Mircea și Poroșcovo, am dat mâna pentru prima dată în viața mea cu românii volohi. Despre care nu știam aproape nimic. Dialogul cu ei a fost o revelație. O uimire a descoperirii unor oameni care vorbesc românește.
Am stat la sfat cu ei, le-am deslușit viața de acum, dar și de mai încolo. În carnetul meu de reporter sunt însemnări relevante. Întrebările mele au primit răspunsuri lămuritoare. De pildă, Simociko Alexandru Ivanovici și-a declarat identitatea în modul cel mai firesc. Întreb: cum vă ziceți între voi, români sau volohi? Răspunsul a venit fără să stea pe gânduri: români ne zicem! Ce nume de familie purtați? Răspuns: Bogdan, Canaloși, Voloșin, Ivanovici. De unde ați venit aici? Răspuns pentru mirarea mea: Știu că am venit aici din România, din Biserica Albă.
Constat că vorbesc bine românește. De aceea îl întreb: copiii voștri vorbesc românește? Răspunde omul din fața mea: Acasă, cu copiii, cu toți românește grăim. Ce școală ai făcut, Simociko? Am făcut școala rusească! Pe marginea acestui dialog putem emite multe comentarii despre felul cum o comunitate poate fi rătăcită de frământările din mersul istoriei. Doamna directoare a Școlii din Camenița, Maria Kovali, îmi spunea că în comună trăiesc vreo 15 etnii. Volohii nu au statut de etnie, pentru că sunt socotiți ucraineni. Sunt foarte muncitori, au lucrat pe tot întinsul Ucrainei, sunt descurcăreți și autodidacți.
Îi întreb dacă ascultă Radio România Actualități. Gheorghe Voloșin îmi spune: „Ascultăm și înțelegem câte ceva de acolo. Ne place să auzim a noastră limbă. Să auzim despre a noastră nație.” Le dăruiesc câteva ziare. Mă privesc cu oarecare sfială. Aflu misterul atitudinii: „Nu știe nimeni să citească românește. Dă-mi ziarul, că îl pun pe perete ca o icoană”, spune Voloșin. Am decupat câteva secvențe dintr-o realitate surprinzătoare pentru mine. Este un exemplu răscolitor de felul în care uneltele istoriei au lucrat pentru despărțirea vorbitului de cuvântul scris. Un fel de exil interior. Așa am înțeles rostul cântecului acela profund.
M-am gândit la acei români-volohi. Acum, țara în care trăiesc trece prin foc și sabie. Unii sunt pe front, alții au murit. La despărțire, Mihai Stancovici mi-a dăruit aceste versuri cântate: „Stai dorule și ți-oi spune/ Că m-o mâncat multe-n lume.” Trăim o lume a uitării de neam. Uitarea a devenit politică românească în această privință. Noroc, cu noi jurnaliștii, care mai ținem aprinsă lanterna vremurilor.
Da, am fost acasă la românii uitați. Știu că mai sunt și alți maramureșeni. Să nu-i uităm. Măcar atât.
