Sunt pentru o istorie reală, demistificată, dar nu pentru a șterge ce ține de istoria noastră. Trebuie să recunoaștem că am avut multe slugi ale iluziei, care se socoteau predestinați pentru a-i umili pe alții, sfidându-le demnitatea de a respira aerul firesc al locului în care s-au născut și energia interesului național. Ce am scris? Interes național? Cine mai vorbește cu încredere despre această identitate? Sincer, și cu argumente, sunt puțini care au pe portativul sufletului acest cântec care ne-a însoțit istoria. Fiind educat de dascăli, învățați la rândul lor de prima generație de intelectuali de după Marea Unire, mi-au sădit în suflet luciditatea de a prețui acest popor român, cu toate ale lui. Adică cu bune și cu mai puțin bune. Am dobândit din familie, din sat, de la școli, conștiința de român.
Luându-mă cu scrisul, am spus și altora ce gândesc și cum îmi trăiesc ființa pe acest pământ. Niciodată nu am pus crezul meu în slujba unor iluzii politice. Nu am avut har, talent și interes pentru această dimensiune. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Dar am rămas omul cu prețuire pentru valorile naționale. De vreo trei decenii, suntem martorii unei răsuciri în percepția patriotică. Ba cuvântul a început să fie ocolit de mulți dintre domnii acestei lumi. Cei care l-au pus în casa lor politică au făcut-o pentru voturi, pentru putere, pentru avantaje de tot felul. Unii fac nunți patriotice. Evident, jalnice manifestări, fără conținut demn. Apoi, la școală, nu se mai învață istoria românilor, cu semnificația ei, cu determinarea cauzală. Se pune vina pe mersul rapid al lumii.
Cine mai are nevoie de voievozi, de mănăstiri, de victoria românilor, dar și de înfrângeri, care nu ne-au risipit? Ci chiar ne-au unit, spre ciuda unora. Citesc unele cărți, ori articole din ziare, în care suntem serios apreciați ca popor. Cântărirea vine chiar din interior. Doamna Magda Ursache, un apreciat critic literar, mi-a arătat ispitele unor autohtoni pentru poporul român. Ca jurnalist, nu mă revolt când este vorba de alte opinii, dar când poporul român e declarat ficțiune etnică nu am cum să tac. Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. Îmi aduc aminte că am avut reproșuri când am fost nedumirit de viziunea profesorului Lucian Boia asupra istoriei românilor. Care spunea că am avut doar voievozi, basarabi și mușatini, slabi și nevolnici, ori cumpliți. Latinitatea îl agasează. Așa că Școala Ardeleană, cu ideea ei de latinitate, a fost eliminată din manualele școlare.
După Boia, istoricul ideilor și imaginarului, românii au mai mult sânge slav decât roman. A venit și conștiința națională să fie pusă în discuție. Se consideră un om liber, și că într-o democrație fiecare are dreptul să gândească și să își exprime opiniile. Așa a purces la reinterpretarea radicală a unor momente cheie din istoria noastră, cum ar fi demontarea miturilor fondatoare ale României. O oengistă academică vede istoria noastră, scurtă și săracă. Adăugând că „la români n-a existat niciodată conștiința națională de masă, ca atare națiunea română nu este națiune. România Mare s-a realizat prea devreme, pentru că nu era idealul majorității românilor,” spunea oengista cu pricina.
În numele libertății, eu am alte păreri. Dumneavoastră, dragi cititori, credeți ce vă îndeamnă cultura istorică de care dispuneți. Istoricul religiilor, savantul Mircea Eliade, recunoscut de alții și contestat de unii de la noi, scria că pentru supraviețuirea în Istorie, ne-am istovit mai mult decât alte neamuri, iar „Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan și am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă.”
Da, am fost umiliți în istoria apropiată. Sovieticii nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de Pace de la Paris, în anul 1946, deși am luptat alături de ei până în Munții Tatra. La Zvolen am văzut cimitirul ostașilor români alături de cel al ostașilor sovietici. Un argument grăitor! În schimb, Italia a fost considerată țară cobeligerantă cu Aliații. Pe noi nu ne-a iertat Stalingradul și drumul până acolo. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul lor. Nu sunt atât de pesimist în privința viitorului poporului român. Doamna Magda mi-a sugerat un gând al lui Mircea Eliade: „atâta timp cât există viață națională, adică Istorie colectivă, toate posibilitățile rămân deschise.”
Simt nevoia să invoc demnitatea românilor în Europa. Și spun că suntem umiliți și în vremea de astăzi. Ce a fost atitudinea Austriei față de noi cu spațiul Schengen? Și alte făcături făcute chiar de țări europene, care se prevalează de unele dispoziții mai mult sau mai puțin știute. Totul depinde de conducătorii români. Sunt european și atlantist, dar nu oricum! Că istoria noastră, care ne-a adus până aici, s-a făcut cu bărbați care au crezut în acest popor și în această Limbă Română. Rămân la părerea spusă până aici: să nu renunțăm la demnitatea de a fi! Că avem istorie întemeietoare. Altfel am fi fost risipiți pe tărâmuri străine. Cum au plecat românii în ultimele decenii. Dar din alte pricini, numai de ei știute. Dar și de noi. Știu, trăim o vreme a călătoriei prin lume. Vremuri care au mai fost, dar nu atât de aprige!
Trecutul este unul singur, prezentul este foarte divers. Asta nu înseamnă că nu este absolută nevoie să-i căutăm calea cea mai apropiată de cinstita reconstituire de pricepuții domeniului, istoricii consacrați.
