Teoretic, e simplu. Comunitățile s-au așezat, de-a lungul secolelor, în cele mai potrivite locuri: pe văi, cu un fir de apă la dispoziție, cu pădurea deasupra, cu pășuni pentru animale șamd. Absolut teoretic, privit antropologic, acesta e firul logic. Dar stai și spune-i tu maramureșeanului ce și cum… „Mie nu-mi comandă nime’-n curtea mea!”, parcă-l auzi. Așa se face că avem o puzderie de legende superbe ce însoțesc cea mai mare parte din localitățile și din comunitățile maramureșene. Nu e treaba noastră să le contestăm. Spunem doar că mare parte din ele sunt legende, folclor, nu musai realități, fapte istorice. Iar celor care au bază istorică, Timpul a făcut bine și le-a dat o glazură, o patină, întregii povești. Și bine a făcut!
Care sunt deci cele mai frumoase legende și „istorii” ale localităților maramureșene? Începem din Nord, unde prima legendă cu sămânță de adevăr e a oaspeților regali din Câmpulung la Tisa. Prima atestare documentară a comunei a fost în 1329, unde era menționat ca Hoszumeze într-o scrisoare a regelui Carol Robert. Primii locuitori pe teritoriul comunei sunt amintiți pe la 1200, ca „hospeși”. 
Aceleași drepturi au fost acordate în același timp și altor trei orașe, Teceu, Vișc și Hust. Avem apoi Sighetul, capitala dintre ape. Dacă aveți un pic de viziune sau… o dronă, veți observa că Sighetul e aproape o insulă, prinsă între apele Tisei, Izei, Ronișoarei. Probabil odinioară mult mai mari, mai repezi. „Numele orașului provine din cuvântul maghiar sziget, pronunțat identic în română, care înseamnă „insulă”; datorat faptului că e încadrat de râurile Iza, Tisa și Ronișoara. Numele vechi al așezării apare scris Zygeth (1326), Dygnet, Zyget și Ziget (1334- 1335), Zigets (1352), Sihota (1404), Szigeth (1681 și Szigethinum (1754)”, conform wiki. Orașul cu o superbă istorie, atacat de însuși Ștefan cel Mare alături de tătari, tocmai a sărbătorit 700 de ani de existență! Ocna Șugatag are, din nume deja, trimiterea la legenda și la istoria sa. Minele de sare cu tăietorii ei au dat numele localității, azi turistică pe seama aceleiași sări! Bocicoiu Mare, după cum știți, are un corespondent cu același nume și dincolo, peste Tisa, în Ucraina de azi. Legenda spune că acolo era satul, aici dincoace era un fel de cartier-cătun și i se zicea Bocicoiu Nemțesc… Bistra ar fi fost un cătun de iobagi al Petrovei, chiar dacă nu sună foarte măgulitor. Istoricul comunei și satului Repedea confirma cel al vecinilor Poienile de sub Munte, păstori veniți de peste munții Maramureșului, opriți aici. De altfel numele Poienile de sub Munte explică exact cum au procedat: în plin codru, de teama sălbăticiunilor, au doborât copaci în cerc, ca într-un castru, unde au stat inițial cu turmele, apoi au construit case… apoi sate. Vișeul, orașul, apare inițial în diploma semnată de Carol Robert de Anjou. Ca localitatea „Între râuri”, firesc prins între Vișeu și Vaser. Și aici o istorie și povești superbe, cu mineri din Saxonia, coloniști, cu forestieri din Zips-Slovacia, acei țipțeri încă prezenți, dar răriți de vremuri. În capăt de județ, o poveste similară cu a Vișeului, cu coloniști de toate felurile, dar în căutare de aur, o are Baia Borșa – mai nou Băile Borșa. Pe Valea Izei, alte povești. Bogdan Vodă a fost Cuhea, veche reședință, cu dovezi de locuire încă din epoca Bronzului. 
Dar campionii legendelor din zonă sunt cei din Rozavlea, potrivit cărora Maramureșul a fost locuit și de uriași. Rozalia, din seminția uriașilor, a trăit o poveste de dragoste cu un băiat de talie normală, dar s-au rugat, ei știu cărui zeu” ca să-i „egalizeze”. Zeul cu pricina a făcut-o, au făcut nuntă mare, satul s-a numit o vreme Rozalia.
Aceleași drepturi au fost acordate în același timp și altor trei orașe, Teceu, Vișc și Hust. Avem apoi Sighetul, capitala dintre ape. Dacă aveți un pic de viziune sau… o dronă, veți observa că Sighetul e aproape o insulă, prinsă între apele Tisei, Izei, Ronișoarei. Probabil odinioară mult mai mari, mai repezi. „Numele orașului provine din cuvântul maghiar sziget, pronunțat identic în română, care înseamnă „insulă”; datorat faptului că e încadrat de râurile Iza, Tisa și Ronișoara. Numele vechi al așezării apare scris Zygeth (1326), Dygnet, Zyget și Ziget (1334- 1335), Zigets (1352), Sihota (1404), Szigeth (1681 și Szigethinum (1754)”, conform wiki. Orașul cu o superbă istorie, atacat de însuși Ștefan cel Mare alături de tătari, tocmai a sărbătorit 700 de ani de existență! Ocna Șugatag are, din nume deja, trimiterea la legenda și la istoria sa. Minele de sare cu tăietorii ei au dat numele localității, azi turistică pe seama aceleiași sări! Bocicoiu Mare, după cum știți, are un corespondent cu același nume și dincolo, peste Tisa, în Ucraina de azi. Legenda spune că acolo era satul, aici dincoace era un fel de cartier-cătun și i se zicea Bocicoiu Nemțesc… Bistra ar fi fost un cătun de iobagi al Petrovei, chiar dacă nu sună foarte măgulitor. Istoricul comunei și satului Repedea confirma cel al vecinilor Poienile de sub Munte, păstori veniți de peste munții Maramureșului, opriți aici. De altfel numele Poienile de sub Munte explică exact cum au procedat: în plin codru, de teama sălbăticiunilor, au doborât copaci în cerc, ca într-un castru, unde au stat inițial cu turmele, apoi au construit case… apoi sate. Vișeul, orașul, apare inițial în diploma semnată de Carol Robert de Anjou. Ca localitatea „Între râuri”, firesc prins între Vișeu și Vaser. Și aici o istorie și povești superbe, cu mineri din Saxonia, coloniști, cu forestieri din Zips-Slovacia, acei țipțeri încă prezenți, dar răriți de vremuri. În capăt de județ, o poveste similară cu a Vișeului, cu coloniști de toate felurile, dar în căutare de aur, o are Baia Borșa – mai nou Băile Borșa. Pe Valea Izei, alte povești. Bogdan Vodă a fost Cuhea, veche reședință, cu dovezi de locuire încă din epoca Bronzului. 
Dar campionii legendelor din zonă sunt cei din Rozavlea, potrivit cărora Maramureșul a fost locuit și de uriași. Rozalia, din seminția uriașilor, a trăit o poveste de dragoste cu un băiat de talie normală, dar s-au rugat, ei știu cărui zeu” ca să-i „egalizeze”. Zeul cu pricina a făcut-o, au făcut nuntă mare, satul s-a numit o vreme Rozalia.Trecem Gutâiul pentru localitățile de dincoace de munte. Da, toată lumea râde de cei cu capul mic ce încăpeau în galerii. Doar că pare a fi doar o glumiță, numele Cavnic ar putea veni atât din slavă de la Kopaonic-a săpa, cât și de la maghiarul Capelă-Kapolna. Baia Sprie a fost inițial Baia de Sus. Baia în accepțiunea de mină. La fel ca Baia Mare. Care și-a asumat cu aplomb „istorii” mai ferchezuite, gen Râul Doamnelor. Sună mai frumos, așa e, cu observația că „doamnele” erau aliniate și sufulcate de poale în râul Săsar și spălau minereu, haine, poate și câte un plod. Așa și Baia Sprie e Mons Medius, superb nume. Iar în atestarea documentară nu apare doar Rivulus Dominarum, ci ca Rivulus Dominarum et Zazar Banya-mina Săsar… La fel, Seiniul, ce ar fi tributar cetății din deal de la Apa, Castrum Zynyr. Satul și cetatea atacate și distruse de tătari atât în 1677, cât și în 1717. Atunci când cică îi fugăriseră căvnicarii cu măștile, apoi borșenii lui Lupu Șandru…
O trimitere la etimologie se face și în cazul satului Recea, care însemna un „șanț”, de fapt o delimitare de hotar. Și tot etimologic, Șomcuta Mare s-ar traduce „în limba veche”, drept Fântâna Cornului. A stat sub semnul Cetății Chioarului, la fel ca mai toate satele din zonă, din Coaș, Remetea, Valea Chioarului etc. Cei din Coaș erau vărarii cetății, aveau un fel de regim special, vezi biserica de piatră unică și rarisimă în zonă. Cam de genul drepturilor date de Baia Mare „Fisculașului”, pentru asigurarea hranei orașului. Iar Valea Chioarului, nu știm dacă datorită minei, era numit anterior satul Gaura. 
La fel cum Fărcașa, dacă e să acceptăm prezența maghiară și actele scrise de stăpânire, vine de la Farkas-lup. Arinișul apare încă din Evul Mediu, ca fiind Sub Ogrăzi. Iar Băița de sub Codru își spune singură povestea, nu? Da, aici s-a exploatat aur, din secolul 15 începând. Copalnic Mănăștur are o etimologie foarte interesantă, neașteptată, dacă e să desfacem numele: copalnic-capelă, mănăștur-mănăstire. Nu? O frumoasă legendă e a fraților ce au înființat satele de pe Culmea Prelucilor, ce au primit teren cât pot înconjura ei călare într-o zi. Voivod? Florian? Ei sunt urmașii!!! Târgu Lăpuș a fost evident târg… ba i se spunea Lăpușu Unguresc, o fi având ceva însemnătate. Băiuț a fost mină, baie…ba chiar era Mina Elisabeta, ErjebetBanya. Dar fiind în Țara Lăpușului, ar fi păcat să pierdem o legendă frumoasă, de talia celei cu Roza Rozalina. Satul Boiereni păstrează până azi legenda blestemului călugărilor de la Rohiița. Lelea Lucreția, de 80 de ani, din sat, ne confirmă: „Da, îi adevărat. Și blestemul și tot. Aci în sat nici amu nu se lucră nici vinerea, așa o promis satul ca să îi împace. Când o părăsit călugării mănăstirea, în război ori când, oamenii s-o dus și o luat una alta de acolo. Pă când s-o întors și o văzut, călugării o blestemat satu. Șiapoi o fo’ năcazuri, trăznete, inundații, boli, de tăte. Așa că ne-am jurat să nu lucrăm nici vinerea, ba și să ne ținem de mănăstirea asta a noastră, nu de altele”, ne spune octogenara.
La fel cum Fărcașa, dacă e să acceptăm prezența maghiară și actele scrise de stăpânire, vine de la Farkas-lup. Arinișul apare încă din Evul Mediu, ca fiind Sub Ogrăzi. Iar Băița de sub Codru își spune singură povestea, nu? Da, aici s-a exploatat aur, din secolul 15 începând. Copalnic Mănăștur are o etimologie foarte interesantă, neașteptată, dacă e să desfacem numele: copalnic-capelă, mănăștur-mănăstire. Nu? O frumoasă legendă e a fraților ce au înființat satele de pe Culmea Prelucilor, ce au primit teren cât pot înconjura ei călare într-o zi. Voivod? Florian? Ei sunt urmașii!!! Târgu Lăpuș a fost evident târg… ba i se spunea Lăpușu Unguresc, o fi având ceva însemnătate. Băiuț a fost mină, baie…ba chiar era Mina Elisabeta, ErjebetBanya. Dar fiind în Țara Lăpușului, ar fi păcat să pierdem o legendă frumoasă, de talia celei cu Roza Rozalina. Satul Boiereni păstrează până azi legenda blestemului călugărilor de la Rohiița. Lelea Lucreția, de 80 de ani, din sat, ne confirmă: „Da, îi adevărat. Și blestemul și tot. Aci în sat nici amu nu se lucră nici vinerea, așa o promis satul ca să îi împace. Când o părăsit călugării mănăstirea, în război ori când, oamenii s-o dus și o luat una alta de acolo. Pă când s-o întors și o văzut, călugării o blestemat satu. Șiapoi o fo’ năcazuri, trăznete, inundații, boli, de tăte. Așa că ne-am jurat să nu lucrăm nici vinerea, ba și să ne ținem de mănăstirea asta a noastră, nu de altele”, ne spune octogenara.
Și abia ce am atins parte din legendele și poveștile satelor. Ne amintim de superba povestioară cu Fata pădurii ce l-a tras de picioare din coliba ciobănească pe regretatul meșter Toader Bârsan, un povestitor desăvârșit. Toate legendele lui Pintea, ce trec cu mult peste istoria scrisă, dar dau parfum locurilor. Dar legenda fetei de evreu din Borșa, de pe Repedea, ce se îmbrăcase în băiat ca să caute tâlharii ce furau vitele, ce a fost deconspirată și… ucisă? Dar a altei fetițe evreice, care a scăpat din masacrul de la Jupania, unde au fost executați evrei, apoi a fost ținută pe la stâne? Dar a comorii din peșteră, din aceeași zonă? Dar a femeii disperate ce s-a aruncat de pe Piatra Ciutei de vizavi de Custura Cetățuii, în Cheile Lăpușului? Dar a lui Pintea ce a planat cu aripi de șindrilă prin defileu, ca să scape de urmăritori? Cam mult, nu? La fel și cea a hergheliei de cai ce, fugărite de urs, s-a aruncat pe cascadă în jos, la Borșa, de i-a și dat numele… Toate acestea ar merita puse într-o carte. De povești, dar orișicum!!!
