La ora actuală, societatea se confruntă cu două categorii de crize generate de cauze diferite. Criza politică determinată de factori interni ne aparține și nimeni nu ne-a pus-o cu forța în brațe. Nu cred că partenerii din UE au interes ca România să fie condusă de un guvern interimar mai mult decât permite Constituția. Genul de criză este rezultatul orgoliilor prostești ale politicienilor din Parlament, o adunătură de iresponsabili. Criza economică și cea socială ne aparțin și sunt cauzate de incompetența tuturor partidelor aflate la guvernare în anii democrației. Președintele și premierul au preluat din mers o monedă națională în continuă devalorizare, o inflație ascendentă, o datorie externă crescută și alte eșecuri ale guvernărilor precedente. Niciun guvern nu a reușit să stopeze exodul milioanelor de români în lumea largă pentru un trai mai bun. Niciun guvern nu s-a apucat de reformarea sectoarelor bugetare și reorganizarea administrativ teritorială, de a găsi soluții pentru a evita căderea economiei. Realizările modeste ale unor guverne aflate vremelnic la putere în raport cu altele nu sunt relevante. Prezența lui Ponta și P. Roman pe micile ecrane, foști premieri în curs de reabilitare „ca să dea de pământ” cu guvernul Bolojan, este un mijloc de manipulare a opiniei publice. Vorba revine, după război, mulți viteji se arată. Criza energiei și combustibilului determinată de factori naturali și războiul din Golf a dovedit că specialiștii noștri nu au avut previziune că ar putea veni și vremuri grele. Dunărea a secat și la vecini, însă pentru viitor, ei s-au gândit la măsuri suficiente, încât populația să nu fie prea mult afectată. Președintele se confruntă cu diverse genuri de provocări la care funcția supremă în stat îl obligă să răspundă să ia atitudine. În fruntea unei țări cu război la graniță și teritoriu „violat” de drone, amenințat de liderii AUR cu suspendarea, cu o presă uneori ostilă și un guvern ilegitim, președintele nu se află într-o poziție confortabilă. Context în care eșecurile nu au întârziat să apară. Cele două încercări de a forma un guvern nou în urma căderii guvernului Bolojan prin moțiune de cenzură au fost inutile. Parlamentarii sunt indisciplinați, nu-l ascultă și are dreptate când spune că pun interesele personale și de grup mai presus decât ale țării. Președintele mai este presat de diferite categorii sociale bugetare care nu au încredere în Guvern și cred că singura speranță în măsură să le rezolve doleanțele rămâne președinția. Zilele trecute, cu legea salarizării în proțap la președinte au fost liderii de sindicat din învățământ, sănătate, ministrul finanțelor și al muncii. Au fost degeaba, negocierile au eșuat, legea a fost îngropată și România a pierdut cele 270 milioane euro din PNRR. Ca să lase impresia că cei care în 2024 nu s-au înșelat când i-au dat votul, președintele s-a implicat într-o problemă care, din motive constituționale, nu-i aparține. Alegerea uninominală a președintelui oferă alegătorilor motive de a-i cere implicarea fermă în rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă țara. Ar fi posibil dacă alesul ar beneficia de puteri sporite, ceva asemănător ca în SUA, dar nu depline încât să devină dictator. Soluția era necesară și pentru foștii președinți. Numai că din cauza Constituției puterea lor limitată nu le-a permis să stopeze deciziile greșite luate de miniștri diverselor guvernări. Autorul haosului actual din salarizarea sistemului bugetar l-a declanșat V. Stoica, ministrul Justiției în timpul mandatului președintelui Constantinescu. Atunci a majorat nejustificat salariile magistraților și a inventat anomalia pensiilor speciale care au deschis apetitul și în rândul altor categorii de bugetari precum parlamentarii. Nimeni nu i-a atras atenția că pe termen lung decizia ar putea avea consecințe negative. Revenim la Constituție. Dacă articolul 103, alin 1 ar fi precizat că președintele numește premierul și nu lasă investitura la mâna Parlamentului, azi România ar fi avut un guvern legitim. În ideea că românii s-au săturat de dictatură, autorii au făcut o Constituție pe placul lor fără să știe cum arată. În speranța că vor trăi într-o democrație ideală, au împărțit puterea la cât mai multe instituții, încât la ora actuală nu se știe cine conduce țara. Deciziile sunt contradictorii și când apar probleme se acuză reciproc și nimeni nu-și asumă responsabilitatea greșelii. Puterea limitată a președinților mă face să cred că alegerile prezidențiale nu-și mai au rostul. Din ecuația crizei politice face parte și mentalitatea majorității românilor cărora le-ar conveni democrația, însă un președinte cu puteri depline în fruntea țării nu ar fi de refuzat. Presa și adversarii lui politici spun că în locul președintelui avem un premier care face după cum îl taie capul. Dacă este adevărat ce se vorbește despre Bolojan, personaj pus cu spatele la zid, înseamnă că individul stăpânește mai bine tehnica dictaturii decât Ceaușescu. Societatea a evoluat, a acumulat multe aspecte negative și prin schimbarea unor prevederi constituționale, legate de conducerea țării, trebuie făcută o altfel de încercare. Este sau nu România vândută de Bolojan partenerilor din UE? Întrebare retorică la care nu știu să răspund. Cuplat la mersul evenimentelor din țară nu vreau să aud de suspendarea președintelui, dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate. Ar fi degeaba, ar veni alții care la fel ar proceda. Când vorbim de interesul politicianului român, România mai mult nu poate oferi. Scopul oricărui politician este eliminarea prin orice mijloace a adversarilor politici și prin alte mijloace îmbogățirea.
Prof. Vasile ILUȚ
