În numele libertăţii de exprimare, a corectării greşelilor trecutului se fac în ţara noastră mici îndreptări dar şi derapaje care nu ne pot lăsa indiferenţi. Derapajele se pot numi şi greşeli care nu se numesc aşa în numele dreptăţii ci a unor fluxuri venite din zone care mă pun pe gînduri. Citesc ieri un text care conţine un verdict. La cererea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Primăria sectorului 4 din Bucureşti a schimbat numele unui liceu care se numea Mircea Vulcănescu. Şi Şcoala Gimnazială din comuna Bârsana poartă numele marelui filosof. Comunitatea îl apără pe martir. Motivul invocat este că Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Finanţe în guvernul Ion Antonescu. Asupra marelui cărturar planează acuza de criminal de război. Cine a făcut acuzarea? Un tribunal ilegitim instituit de regimul bolşevic din România. La început a avut simpatii de dreapta cum alţii făceau politică de stînga. Crezul lui Mircea Vulcănescu nu a ucis pe nimeni. Ba mai mult a murit în închisoarea de la Aiud. Despre purtarea lui în închisoare avem mărturii cutremurătoare: de jertfă şi iubirea de semeni. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare. Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit pe 28 octombrie, 1952, în închisoare. Avea 48 de ani. În ultimele ore de viaţă a spus acele patru vorbe: „Să nu ne răzbunaţi”. Se vede că alţii se răzbună pe una dintre cele mai luminoase minţi pe care le-a dat acest neam. Este acuzat de antisemitism. Un coleg de Guvern spune că Mircea Vulcănescu, a intervenit propunînd ca evreii să fie lăsaţi să-şi exercite atribuţiile meseriei, pentru ca să-şi poată cîştiga existenţa. Nu a propus ca evreii să fie trimişi în ghetouri. Cine a fost Mircea Vulcănescu? Un economist, filolog, publicist, sociolog, teolog şi profesor de etică, victimă a represiunii comuniste din România. Orator de mare forţă, a conferenţiat cu pasiune şi extrem de convingător pe subiecte diferite. De la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. A fost unul dintre cei mai tenace negociatori ai României. A reuşit să obţină pentru Banca Naţională a României opt vagoane de aur, confiscate de URSS imediat după 23 august 1944. A fost alături de regele Mihai, pînă în 30 august 1946, cînd a fost arestat şi acuzat de crime de război. Mulţi dintre contemporanii lui i-au apreciat vastele cunoştinţe. Fiind una dintre aceste sclipiri ale inteligenţei româneşti, care a plătit tribut morţii înainte de a spune tot ceea ce condensa providenţa în spiritul său. Mircea Eliade nota: „Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori: că el nu crede în dispariţia neamului românesc, oricîte catastrofe s-ar abate peste noi. Şi nici o eventuală deportare sau exterminare a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului pentru că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, după cîteva secole ar deveni şi ei români” (1936). Această părere, încurajatoare viziune este valabilă şi pentru noi de la începutul mileniului trei. O colecţie splendidă de aprecieri au venit, la vremea aceea, din partea lui Cioran, Noica, Eugen Ionescu. Dar cine ţine seama de unul care face parte din patrimoniul cultural al României? Mai sînt intelectuali cu demnitate care ne cheamă să fim uniţi în faţa unor abuzuri de neacceptat. Un mare număr de intelectuali avîndu-l în frunte pe academicianul Nicolae Breban şi-au exprimat cu fermitate dezaprobarea faţă de măsurile de sprijinire din partea Ministerului Afacerilor Interne a unor asemenea abuzuri incalificabile. Campaniile reducţionale duse în perioada postdecembristă împotriva unor personalităţi de seamă. Judecăţile pripite, etichete tendenţioase aplicate acestor cărturari de vîrf ai naţiunii române – vulgarizarea adevărului istoric, a vieţii şi operei acestor scriitori de seamă ai umanităţii proveniţi din spaţiul românesc aduc prejudicii imaginii României şi clatină identitatea naţională se spune în protest. S-a aruncat anatema peste: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, C. Noica, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Ion Barbu, M. Sadoveanu. Şi lista e lungă. Viaţa şi opera lor nu pot fi reduse la simpatiile lor – de dreapta sau de stînga – şi puse în legătură cu crimele legionarilor sau bolşevicilor. Ne-au arătat asta multe ţări europene. Franţa nu s-a lepădat de Celine nici Norvegia de Knut Hamsun. Cei peste 300 de intelectuali care au semnat protestul pînă scriu aceste rînduri, asociază acţiunile de astăzi cu eforturile preoţilor egipteni care, prin ştergerea numelui faraonului, credeau că-l scot din istorie, fără să înţeleagă şi adevărul că piramida rezistă uitării. Semnez în numele piramidei naţionale dar şi al faraonilor hăituiţi.
