Cînd la Budapesta se desfăşura Campionatul european de judo, a fost invitat şi Vladimir Putin în capitala Ungariei. În mintea mea de privitor la lume, mi-am zis că preşedintele Federaţiei Ruse va fi şi el prezent în tribună (dacă nu în ring), ştiut fiind că domnul Putin are cele mai strălucitoare centuri la acest sport. S-ar fi întîlnit cu reprezentanţii României şi i-ar fi felicitat pentru victorie. S-a scris puţin despre această vizită, profesorul Dan Dungaciu a încercat să descifreze cîteva detalii ale întîlnirii. Mă mir că diplomaţia românească nu a avut nici o reacţie. Profesorul ne spune că este a şaptea vizită a lui Putin la Budapesta, din anul 2010 încoace. Eu am luat în seamă această prietenie. Rusia a găsit în Ungaria un cap de pod pentru interesele sale în spaţiul euroatlantic. Putin l-a hipnotizat pe Orban şi acum acesta nu mai poate ieşi din cercul de influenţă rusesc. Premierul ungar, jucînd cartea naţionalistă, prinde putere în ţară şi îi înfruntă pe liderii de la Bruxelles. Pe de altă parte, Ungaria are un proiect în raport cu regiunea şi cu România, o parte din acesta a fost făcut public. Ungaria păstrează o legătură mărturisită cu Rusia. Putin ştie să se folosească de iluziile unor lideri care cred că vrabia va deveni păun. Profesorul Dungaciu a observat lipsa unui proiect regional românesc şi timiditatea şi lipsa de eficienţă cu care abordăm relaţiile cu statul vecin, care are mize afirmate – pe care noi le tratăm în registrul minor, cu isterie sau cu patetisme răsuflate. S-ar părea, din eleganţă pentru un vecin, că nu putem răspunde cu aceeaşi monedă la proiectul maghiar: „O mie de ani în Ardeal, o sută în România”. Nu cade bine! Eşti sfidat cînd tu te pregăteşti de sărbătoare. Mai vine şi K. Hunor cu afirmaţia: „Românii trebuie să accepte că noi nu vom putea şi nici nu vrem să sărbătorim 2018”.
Şi ca să fie orchestra completă, ne aducem aminte de dispoziţia Ministerului de Externe al Ungariei care a interzis fiecărui diplomat şi angajat să participe la sărbătorile naţionale româneşti. Este clar, UDMR-ul şi guvernul lui Viktor Orban nu au ce să sărbătorească. Dacă ar fi tăcut şi ar fi făcut, parcă nu-ţi cădea atît de greu. Ne mai venim în fire cînd aflăm că agenda regională a Budapestei cuprinde ambiţia autonomiei pe baze etnice în state precum România, Serbia, Slovacia sau Ucraina. În aceste state, liderii maghiari cer acelaşi lucru: autonomia minorităţii maghiare! Guvernul de la Budapesta oferă sprijin politic şi financiar liderilor şi partidelor maghiare care împărtăşesc proiectele sale. Mi se pare cam mult! Aceste ambiţii imperiale, pe care le are şi Rusia, mă îndoiesc că pot avea vreun final. Dar lumea se agită, întreabă, este preocupată. Ziariştii maghiari din România, cei care au îndreptat critici oficialilor de la Budapesta, au fost eliminaţi. Onestitatea nu este pe placul celor înverşunaţi şi în căutare oarbă de voturi. Din păcate, în loc să aibă o linie europeană, liderii UDMR joacă după muzica Budapestei, ceea ce este dăunător pentru această zonă. Cred în viziunea profesorului Dungaciu: „În mod natural, cu un pic de inteligenţă, România are toate datele să sărbătorească senin 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare. Beneficiară a schimbării esenţiale de viziune istorică de după Primul Război Mondial, impecabil exprimată de preşedintele american Woodrow Wilson: „principiul naţionalităţilor”, care devenea noua idee-forţă a istoriei în acest spaţiu, România nu are în realitate nimic de împărţit cu vecinii, nici măcar cu Ungaria”. La vremea respectivă Ungaria nu exista, era într-un imperiu în destrămare. Disputa româno-maghiară pe această temă este falsă. Nemulţumirile trebuie adresate Washington-ului, nu Bucureştiului. O statuie a preşedintelui american – cum este la Praga – ar fi un gest strategic esenţial. Întindem pentru a da mîna, în acest sens, cu vecinii. Aşteptăm acest gest, ca să cinstim împreună Centenarul. Un salt stilistic în diplomaţia noastră este firesc şi european. Hai noroc, vecine!
