Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influenţa sa asupra sculptorului Vida Gheza

0
1273

Cunoaşterea şi păstrarea folclorului, precum şi valorificarea sa sub diferite forme devine o preocupare importantă în lumea artistică şi ştiinţifică de înaltă calitate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt remarcabile culegerile lui Vasile Alecsandri, iar din zona noastră a lui Tit Bud şi a lui Ion Bârlea care s-au aplecat cu pioşenie asupra creaţiilor populare. În acest context folclorul devine şi o importantă sursă de inspiraţie materializată magistral de George Enescu prin creaţiile sale cunoscute ca Rapsodia Română I, II, din 1901 – 1902.

Folclorul românesc intră în atenţia cercetătorilor străini care aveau tangenţă cu poporul român. În 1911 se realizează o amplă cercetare de folclor literar, în mod special a poeziei populare de către dr. Fiedwagner, rectorul universităţii din Cernăuţi, specialist în filologia romanică. Cercetările din Bucovina s-au realizat ca urmare a unui mare proiect demarat de Ministerul de culte şi instrucţie publică din Viena, pentru zona stăpânită de Austria din cadrul Imperiului Austro-ungar, unde intra această zonă românească.
S-au cules aproximativ 10.000 de texte şi 15.000 de melodii româneşti din Bucovina, dar şi a celorlalte naţionalităţi. Analizând culegerile i se par deosebit de interesante poeziile populare româneşti subliniind că românii bucovineni sunt neam bogat sufleteşte şi plini de duioşie, arată un temperament liniştit, dar totuşi cald, cu o oarecare melancolie pe care o exprimă mai ales doina. Concluziile cu exemplificări au fost publicate într-o broşură „Uber die Volksdichtung ale Bukowiner Rumanen” Cernowitz, 1911.
bartok2După anul 1900 se declanşează mai multe proiecte şi în zona de stăpânire ungară în care va fi implicat muzicianul şi profesorul Béla Bartók, născut în 1881 la Sânnicolaul Mare, având şi origini germane, absolvent al Academiei de Muzică din Budapesta, iar din 1907 titularul catedrei de pian la aceeaşi academie. Culegerile de folclor se înregistrează şi vor viza comunităţile maghiare sau secuieşti dar şi cele româneşti, slovace, sârbeşti, bulgăreşti ajungând chiar în Turcia. Culegerile de folclor muzical românesc dintre anii 1909 – 1913 se concentrează în zona Transilvaniei. În 1909 se îndreaptă către Crişuri, zona Beiuş, unde va veni şi în 1910. Aici va avea sprijinul familiei de intelectuali Cornelia şi Ioan Buşiţia. Cornelia era studentă a lui Bartók şi Ioan Buşiţia era profesor de desen şi muzică la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş. Culege şi înregistrează cu ajutorul fonografului 260 de melodii populare, dar are contact şi cu lucrările profesorului şi dirijorului D.G.Kiriak, compozitor şi folclorist, pe care le aveau familia Buşiţia. În 1912 este prezent în Ţara Oaşului unde culege 45 de melodii în prima fază, apoi revine, iar în 1913, cu sprijinul lui Ioan Bârlea, va face înregistrări în mai multe localităţi din Maramureş ţinând cont şi de culegerile lui Bârlea şi Tiberiu Brediceanu. Face culegeri şi în Banat, în zona Hunedoara şi altele.
După o muncă de mai mulţi ani realizată cu multă seriozitate, tenacitate şi de un înalt profesionalism, va aduna un adevărat tezaur folcloric muzical, o colecţie de mare valoare, care l-a impresionat chiar şi pe el prin profunzimea fenomenului muzical, prin varietatea genurilor, a zonelor şi mai ales a specificităţii naţionale, socotindu-le un tezaur cultural, spiritual, de maximă importanţă.
Urmările acestor culegeri au fost multiple, acordându-le atenţie toată viaţa, până la moartea sa în 1945, în SUA, ca obiect de studiu, de valorificare muzicală prin prelucrări culte cât şi de tipărire pentru a fi cunoscute.
Având în vedere amploarea cercetărilor de folclor muzical românesc va învăţa destul de repede limba română ca să poată comunica cu informatorii, pentru a înţelege textele cântecelor şi a realiza notarea lor.
Va intra în legătură cu muzicologi români de renume făcând şi o ofertă Academiei Române pentru tipărirea culegerilor. Muzicologul D.G. Kiriak face o vizită la Budapesta în 1912, iar Bartók, între 1-3 noiembrie a acelui an va fi la Bucureşti, ajungându-se la multe întâlniri, chiar la Cafeneaua Oteteleşeanu. În 1913 Academia Română tipăreşte materialul propus de Bartók ce cuprinde culegeri din Bihor ajungând să fie un punct de reper cu toate disputele iscate. În 1923 publică şi rezultatul cercetărilor din Maramureş cu titlu: Die Vólkmusik der Rumänen von Maramures considerate ca o operă ştiinţifică de maturitate, urmând publicarea colindelor.
Muzica populară românească va constitui şi o sursă de inspiraţie, ca şi ale celorlalte popoare, fiind prelucrate multe piese devenind creaţii, multe de sine stătătoare. Printre primele prelucrări sunt pentru pian, dipticul: Două dansuri româneşti. Primul dans va fi prezentat publicului la Paris, în 12 martie 1910, într-un festival Hongroi, dedicat Ungariei, în primă audiţie, ca în 15 martie 1910 să le cânte într-un concert la Budapesta. Acestea şi alte piese vor fi şi orchestrate fiind prezentate în anul următor în concert în capitala Ungariei în 12 februarie 1911. În anii următori numărul prelucrărilor creşte semnificativ din care amintim ciclul: Jocuri populare româneşti 1915, Colinde româneşti 1915, Cântece populare româneşti 1915 etc.
După război, 1914-1918, în perioada interbelică, legăturile cu România, în plan muzical, vor continua. În primul rând se continuă multe prietenii şi colaborări inclusiv cu vizite reciproce la Bucureşti şi Budapesta, sau întâlniri la Congrese în capitale europene. Mărturie stau şi bogata corespondenţă dintre Bartók şi familia Buşiţia, D.G.Kiriak, T. Brediceanu, Ioan Bianu, Constantin Brăiloiu, cu Academia Română. Se remarcă primirea deosebită a lui Bartók în 1924 la Bucureşti de către Societatea Compozitorilor Români cu un recital Bartók.
Se organizează numeroase turnee mai ales între anii 1922 şi 1927 cu cele 38 de concerte. Se remarcă cele 8 concerte din Cluj-Napoca, 5 în Bucureşti, câte 5 în Oradea şi Timişoara, 2 în Tg. Mureş. Va concerta şi în Satu Mare şi Sighet în 1922 unde se va implica şi o fostă studentă, Elisabeta Hevessi, purtându-se şi o corespondenţă în acest sens.
În toate aceste concerte va prezenta lucrări din repertoriul universal, dar şi prelucrări de folclor, inclusiv românesc.
Având în vedere puternica sa personalitate ca muzicolog, compozitor, concertist – interpret, ca profesor, folclorist şi cercetător şi al spiritului său deschis, va fi un punct de reper în perioada interbelică prin ideile sale moderne, novatoare, fiind promovat şi de foştii săi studenţi. În zona Baia Mare se va remarca pianista Elisabeta Hevessi, căsătorită cu pictorul Kadar, originară din Sighet, dar stabilită în Baia Mare din 1923. Aici se va remarca în viaţa muzicală implicându-se în numeroase concerte şi susţinând audiţii muzicale la care va contribui şi sora sa, multe se vor desfăşura şi în locuinţa familiei. În acest mediu artistic şi, mai ales muzical, va creşte şi fiica lor Ecaterina, care în 1944 devine soţia tânărului sculptor Vida şi apoi viitoare directoare a Liceului de Arte din Baia Mare între anii 1958 – 1973.
Tânărul Vida Grigore – Gheza va fi acceptat în compania familiei pictorului Kadar pentru calităţile sale artistice de sculptor, fiind lăsat să lucreze într-un şopron-atelier din curtea casei, apoi antrenat în realizarea unor comenzi pentru sculptura părţilor din lemn la iconostase.
Fiind mulţi ani în preajma familiei Kadar va participa şi la concerte şi mai ales la audiţiile muzicale din oraş, dar mai ales în camera de muzică din casă, urmate de dezbateri şi comentarii teoretice, inclusiv asupra creaţiei muzicale ale lui Bartók, cu exemplificări. După cum remarca Raoul Şerban, bun comentator al fenomenului cultural, însuşi participant, tânărul sculptor Vida, în căutarea unei identităţi proprii, descoperă o altă lume artistică, cea muzicală, care ajunsese şi ea la o răscruce, la forme clasice culte greu de depăşit şi care căuta noi surse şi forme de expresie.
Vida ajunge la o iniţiere în structurile muzicii clarificându-şi raporturile dintre motive şi forme, recunoaşterea în logica unei piese sau creaţii, a unei probleme, a unei teme şi a soluţionării ei, a răspunsului, formulat muzical, în fine, l-a făcut să vadă mai clar, din interior, cum e constituită o idee artistică. A înţeles prin prisma activităţii şi creaţiei lui Béla Bartók importanţa fenomenului popular care trebuie cunoscut dar şi raportul dintre cultura populară şi creaţia cultă superioară, ca de la mic la mare, ca şi modelul de perfecţiune în arta populară şi formele culte promovate de Bach, Mozart în muzică, ca şi alţi mari pictori, sculptori etc. Şi în mod concret a mai realizat şi înţeles ca sculptor relaţia auz-văz, dintre muzică şi forma sculpturală în care ritmul şi melodia se pot contopi, se pot solidifica în volum, sculptura „Dans oşenesc” fiind un exemplu sugestiv realizat peste ani.
Pentru sculptorul în devenire, Vida Gheza, cunoscător al tehnicii populare a cioplitului şi a creaţiei populare, dezbaterile din zona muzicală au fost o revelaţie care l-au condus, ca şi manifestările Şcolii de pictură băimăreană, spre arta cultă a sculpturii.
Revenind la muzicologul Béla Bartók se impune să consemnăm că după 1932 reia materialul folcloric românesc pentru o amplă revizuire. La plecarea sa în SUA, în 1940, un adevărat refugiu, în emigraţie, duce cu sine primul volum gata de tipar, şi o parte din volumul al II-lea în pregătire. Aceste volume nu cuprind colindele şi culegerea din Maramureş pe care le consideră bine realizate.
Primul volum conţine 1115 melodii instrumentale iar al II-lea 1440 melodii vocale însoţite de prefaţă. Deoarece nu pot fi tipărite, în 1943 le depune într-un exemplar la secţia colecţii speciale a bibliotecii Universităţii Columbia. În continuare se va concentra pe redactarea volumului al III-lea cu 1.752 culegeri populare româneşti pe care îl termină la 30 martie 1945, la puţin timp înainte de moartea sa, în 25 septembrie 1945.
Acum la 70 de ani de la dispariţia sa se remarcă aprecierea făcută de Ovidiu Bârlea în 1974 „Meritele colecţiei lui Bartók rămân covârşitoare. Prin traducerea în germană a textelor maramureşene şi a celor aproape 500 de colinde şi prin traducere în engleză a celor aproape 1.800 de texte lirice, epice şi rituale din volumul postum, a contribuit cel mai mult la cunoaşterea poeziei populare româneşti peste hotare printre specialişti şi cei interesaţi. Sub acest aspect, ea e colecţia cea mai întinsă, tradusă în limbi de largă circulaţie”.
Omagiul nostru, al tuturor, unei personalităţi deosebite care cu spiritul său modern a ştiut să treacă peste multe reproşuri, impunându-se ca un promotor al folclorului muzical ca valoare culturală, spirituală, în care se numără şi cel românesc alături de a multor popoare europene.
Prof. Dan V. Achim

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.