„Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decît la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegîndu-se DNA. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar DNA nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.” Aşa îşi începe marele scriitor Augustin Buzura (născut în Berinţa) unul dintre editorialele din revista „Cultura”, pe care o conduce. Mulţi, foarte mulţi, au tăcut şi mai tac în turmă, savurînd dimineţile cu zornăit de cătuşe, cu indivizii aceia mascaţi spărgînd pe la cîntatul cocoşilor uşile unor bănuiţi de hoţie. Cu pătura în cap, cu legătorile la mîini, pînă ieri demnitarul de neatins ori omul de afaceri cu ştaif capitalist sînt vîrîţi într-o dubă şi duşi la întrebări. Neapărat camera de luat vederi este prezentă. Altfel de unde am şti noi toate astea? Cică ar fi un mijloc de educaţie pentru cei mulţi. Cum erau plimbaţi pe vremuri făptaşii în căruţe de lemn şi erau puşi să strige: „Cine va face ca mine, ca mine va păţi”. Apoi erau coborîţi cu o colivie în ocnă. Numai că ocna de acum, pentru unii este sală de lectură, bibliotecă ori timp de a medita despre istorie. Deşi în viaţa lor nu l-au citit pe Nicolae Iorga. Dar să nu uităm spusa academicianului Buzura. Cea cu DNA-ul. Unii savurează apariţiile groteşti ca pe un fapt pozitiv. Uite, s-a aflat cineva să scape ţara asta de hoţi, de impostori şi mîrlani. Bănuiţi foarte simplu că nu am cum să ţin parte celor care jefuiesc ţara. Care în numele libertăţii o întorc înapoi. O scarmănă mai rău ca pe o găină. Dintr-o ţară cît de cît sănătoasă am rămas fără industrie, fără agricultură. Şi mai ales fără forţă de muncă. Pe cei care ne-au adus în această agonie îi văd la televizor dînd sfaturi pentru bunul mers al ţării. Pe omul cu mormanul de fier vechi, de pildă. Cei arestaţi, pentru a face planul Europei civilizate, aproape toţi suferă de dragoste de ţară.
Toate se fac în numele interesului naţional, al imaginii României şi chiar al prestigiului ţării noastre în Europa şi în lume. Astea le putem auzi foarte des din gura unor personaje care au compromis lucrurile sfinte. Trăiesc într-un spaţiu din care a fost golită valoarea. Pentru istoria neamului tău trebuie să te baţi cu cei pe care i-ai ales. Nepriceperea lor duce la dispreţ pentru educaţie. Aici dacă ar putea să-şi spună cuvîntul o verişoară primară a DNA-ului. Din păcate nu există un aparat de măsură a inculturii. Chiar a prostiei de care nu ducem lipsă. Nu vedeţi că din această pricină oamenii nu mai comunică între ei? S-a instalat un fel de slăbiciune în arterele naţiunii care este la mare concurenţă cu demnitatea. Prea multă ură a fost semănată printre oameni, care, în mare parte, duce la sleirea energiei fireşti. O mare parte din forţa naţiunii este peste hotare. România a devenit, în mare parte, un laborator, o şcoală de pregătire a forţei de muncă pentru ţări străine. Au rămas acasă puţini învingători care să dea tonul muzicii naţionale. De care fug mulţi ca dracu de tămîie de frică să nu fie numiţi naţionalişti. Ce mai este ţara noastră? Ţara, din păcate, pentru mulţi este propria lor afacere. Unde este bine, acolo este patria. O zic pe româneşte, nu pe latineşte. Oare cînd am simţit că ne este îngăduit să fim împreună ca popor? Uşor de răspuns: 1918! Atunci, oameni cu mintea trează au renunţat la statutul de supuşi umili şi credincioşi celor puternici. Aşa am fost luaţi în seamă. În noile condiţii geopolitice, cohorta de supuşi s-a îngroşat. Cei ce se ocupă cu hoţia nu fac excepţie. Pe ei îi înşfacă DNA-ul. Numai că locatarii ocnei moderne se jertfesc. Li se ia libertatea (nu pentru multă vreme), dar le lasă banii furaţi. Ici, colo se mai confiscă de un pachet de ţigări. Păi, dacă e justiţie, să fie pînă la capăt. Şi pentru toţi. Doamne fereşte, nu cred că vorbim despre rolul conducător al Justiţiei? Nu, nicidecum. Altfel rămîn la părerea domnului Buzura de la începutul acestui text. Ceva despre scuturarea pomului. Povestea este: cine scutură pomul?
