În urmă cu şase decenii şi jumătate, în mijlocul satului s-a construit un pod. Un pod cu grinzi de fier. Pe el (şi pe alte poduri), va trece timp de aproape treizeci de ani trenul forestier. De la Sighetu Marmaţiei la Podul Cireşului (Izvoare), zilnic, două garnituri de tren – cam cincisprezece vagoane fiecare – purtau o bună parte din pădurea Maramureşului spre Sighet. Acolo, lemnele se încărcau pe trenuri ruseşti, luînd drumul Uniunii Sovietice. În folclorul zonei se spunea că plăteam despăgubirea de război. Pînă prin 1964, cînd s-a construit la Sighet Combinatul de prelucrare a lemnului. Lemnul era prelucrat şi se exporta mobilă. În paralel, s-a amenajat un drum. Rostul trenului a început să scadă. Pînă la dispariţie. Urma căii ferate cu acostament îngust a rămas. Acum, sătenii o folosesc pentru căruţe şi tractoare. Nu uit a spune că drumul de fier a despărţit grădini ori terenuri arabile. Şi aşa a rămas pînă în ziua de astăzi. Unii gospodari şi-au luat terenul înapoi. La mine în sat a rămas drum deschis pentru oameni. Podurile s-au mai degradat. Unele au rămas de izbelişte. La mine în sat – în Deseşti – în locul podului vechi se face altul nou. Cu însuşirile vremii noi. Prin grija Primăriei. Mi-a reţinut atenţia echipa care lucrează. Trei tineri meşteresc de zor: Gheorghe Romaniuc şi Marius Cosoran din Rona de Sus şi Vasile Roman din Deseşti. M-am întrebat – aşa, pentru mine – de unde au învăţat să facă poduri. Cînd i-am întrebat, mi-au răspuns cu o întrebare: Dar dumneata unde ai învăţat să scrii? La şcoală, zic. Şi noi, tot la o şcoală, mi-au răspuns. La şcoala de poduri. Cert este că al doilea pod este o binefacere pentru comunitate. Podurile leagă, nu despart. Cînd va fi gata – ei zic că prin septembrie – vă voi spune. Două poduri, fiecare cu rosturile lui.
