M-am întrebat, nu de puţine ori, de ce am rămas atît de ataşat de istorie? După atîta răsfoire de cărţi cred că mi-au plăcut poveştile în pruncie, apoi am fost stăpînit de curiozitatea: de unde venim? Noi şi alte neamuri. Încet, încet am deprins ideea că istoria este trecutul (cu toată fascinaţia lui), pe cînd istoriografia este încercarea de reconstituire a trecutului. De la un prieten, istoricul şi academicianul Ioan Aurel Pop, am mai reţinut o precizare: cei care reconstituie trecutul după impresii pot fi excelenţi eseişti, literaţi, pictori, muzicieni, dar nu istorici! Istoricul are menirea să pornescă de la izvoare, să le descifreze, să le întregească, să le traducă, să le compare. Să ne apropie cît mai mult de lumea pe care vrea s-o lumineze. Şi aşa mai departe. Respectînd aceste exigenţe, m-am raportat la istorie ca un cititor şi, nu de puţine ori, ca jurnalist. Adică nu am dat sentinţe (Doamne fereşte!), ci am folosit comentariul sau uimirea pentru a cunoaşte. După schimbarea lumii, mi-am dat seama, pe viu, că istoria este un domeniu extrem de sensibil. Mai nou întîlnesc, în lecturi, o altă viziune asupra unor evenimente cu altă morală la urmă. Dar am mai constatat că istoria a fost, şi a rămas, un abil instrument de propagandă. Ce-i de făcut? În măsura în care este posibil, recurg la document, la izvoare. Apoi îmi iau reper specialiştii, adică istoricii la care descopăr puterea argumentului. Mai nou au apărut noi curente care pledează pentru rescrierea istoriei. Dar în dorinţa de a merge spre adevăr – cît se poate – istoria este împinsă spre a sluji unor politici conjuncturale. Să mă apropii de cîteva exemple. Mihai Viteazul fusese tratat ca un erou naţional, erou romantic, asimilat cu emanciparea poporului său. Acum ni se spune pe spaţii largi că imaginea este falsă. Că voievodul primei uniri a fost un cuceritor, un condotier, aventurier, fără calităţi şi idealuri. Cei avizaţi spun că ne putem consola cu această imagine dublă. De pildă, la Paris, Napoleon este un simbol naţional, pe cînd la Londra este hulit. Ce să mai vorbim de răscoala din 1907? Istoricii botoşăneni cred că a fost o revoltă populară, cu caracter antisemit, la care au participat nu doar ţărani, ci şi orăşeni, muncitori şi soldaţi. Rămîne ura surdă împotriva arendaşilor, dar în peisaj apar şi studenţi care împărţeau manifeste. Ce să mai vorbim de Ştefan cel Mare? Devenit cel Sfînt. Mai nou ni se propune o nouă imagine despre Pintea Viteazul. După ce doi tineri cercetători din preajma noastră discută locul naşterii haiducului, se întreabă: „Cum a fost posibil ca un personaj negativ în timpul vieţii să devină un erou naţional după moarte?” De fapt, spun cercetătorii, Pintea a fost un răufăcător. Un tîlhar la drumul mare. După ce am crescut în spiritul legendelor despre Pintea, auzite la Budeşti (casa familiei Chindriş), apoi cărţile şi filmul, este suficient de greu să vînd într-o noapte cămaşa de zale pe una de purpură. Dar despre acest subiect voi reveni. Cert este că în ultimul sfert de secol s-au afirmat multe curente şi direcţii. De la istoria romantică şi pozitivistă la istoria cu tendinţe negativiste, generalizate. Sînt la modă tratarea unor teme insolite, frîngerea tiparelor, un limbaj istoric altfel. Vorba istoricului clujean: Oamenii caută mereu noutăţi, dar şi revin la vechi paradigme. Aşa că închei cu gîndul că „istoria este însăşi viaţa noastră, iar a prigoni istoria înseamnă a atenta la esenţa vieţii. Sînt multe alte pericole care ne ameninţă şi care pun în discuţie însăşi continuarea vieţii pe planetă, nu istoria.” Iar noi, cei care preţuim istoria, şi în Maramureş va trebui să discernem osebirea dintre cămaşa de zale şi cămaşa de purpură.
