Nicholas Michael de Roumanie Medforth-Mills (30 ani, născut în Elveţia) a devenit în 2010 Principe al României cu rangul de Alteţă Regală, însă la 1 august 2015 regele Mihai i-a retras titlul şi scandalul este cît palatul. La urechile opiniei publice au ajuns doar comunicate sobre şi politicoase, semn că între părţi a fost negociat un compromis financiar. Totul e pe bani! Casa regală n-a ieşit întărită, de vreme ce singurul vlăstar regal de genul masculin a renunţat la visul de-a fi rege – şi ar trebui să înţeleagă şi monarhiştii acest lucru, că revenirea de la republică la regat este o ficţiune.
Retrocedarea averilor fostei Case Regale unei forme juridice inexistente a fost o eroare, dacă ne gîndim că milioane de ţărani încă n-au primit titlurile de proprietate pentru terenul agricol şi pădure. În acest fel paralegal, statul republican a recunoscut existenţa unei instituţii … inexistente. Ce nonsens constituţional! Presiunea regilor occidentali ne-a derutat şi partidele istorice i-au dat lui Mihai şi familiei sale averile fostei Case Regale (instituţie înlocuită cu preşedinţia), ceea ce ne face republicani cu potenţial monarhist.
A fost o gafă politică a dreptei – celorlalţi regi europeni alungaţi nu li s-a retrocedat nimic! Sînt ridicoli cei ce aşteaptă o revoluţie regală, căci ar fi la fel de incorect să permitem reapariţia partidului legionar Totul pentru Ţară sau a PCR-ului. Retrocedarea averii îi dă lui Mihai avantajul uriaş să ducă mai departe visul gerontocratic să revină pe scena politică. De regalişti nu ducem lipsă, nici de legionari şi comunişti, apar mereu idei excentrice, inşi care vor să fie originali în extremisme. Pe rege îl urmează nostalgicii nobilităţii din Evul Mediu, cei ce îi apreciază pe conducătorii legitimaţi în baza eredităţii.
Societatea modernă şi-a luat unele precauţii: regii au rol de reprezentare, ceea ce totuşi nu-i puţin lucru. De vreo două secole, conştientizăm că puterea absolută corupe absolut şi că limitarea duratei pentru exercitarea funcţiilor publice este alternativa democratică. Poporul este deci singurul „suveran” acceptat de oameni, deoarece democraţia funcţională identifică erorile şi le corectează în mod paşnic. Nu mai putem accepta cultul personalităţii, cum au monarhiştii, iar o autoritate necontrolată de poporul „imperfect” poate fi divină, dar nicidecum democratică.
Regele perfect nu mai are loc în stat, dacă respectăm libertatea oamenilor. Suveranul decorativ conservă modelul cultural feudal, cu feţi-frumoşi precum Nicolae şi prinţese. Mihai a căpătat un rol după ce republica l-a împroprietărit, ceea ce măreşte inegalitatea şi discriminarea dintre oameni. În jurul tronului mereu se adună cei care se visează urmaşi ai voievozilor, fie şi printr-o coincidenţă de nume. După cazul lui Nicolae, care vrea să fie om normal, aura regelui a scăzut, iar amprenta sa de om sapienţial de asemenea. Nicolae a devenit un muritor ca noi, iar Mihai aşteaptă un accident al democraţiei, cu răbdare de pescar ce vrea să prindă în cîrlig o balenă.
