În urmă cu mai bine de patru decenii, am fost prins şi eu în susţinerea unei manifestări lirice care împodobea sufletul nostru tânăr. Am zis al nostru deoarece, atunci, Palatul Culturii din Sighetu Marmaţiei ne ocrotea de multe vânturi care ne erau potrivnice. De care, să fiu sincer, vârsta noastră nealterată nu prea ţinea seama. Câţiva elevi de la cele două licee sighetene între anii 1965 şi 1970 ne adunam în rotunda Palatului Culturii şi învăţam taina zborului în poezie. Eram îndrumaţi cu discreţie de câţiva dascăli – oameni de fină cultură – de un devotament spiritual care a marcat viaţa culturală a oraşului. Noi, cei tineri de atunci: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Ileana Mihai, Andrei Făt, Marin Slujeru, Dorel Todea. Dascăli care au rămas icoane: Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Pruncu, Eracle Titircă, Ion Vancea, Ion Ardeleanu-Mecena. Ulterior s-au adăugit grupului prof. Ion Bălin şi Simion Şuştic. Citeam poezie valoroasă care nu se învăţa la şcoală. De la Blaga la Rilke, de la Arghezi la Baudelaire. Aceasta era atmosfera din Marmaţia când s-a conturat ideea Festivalului de Poezie. Eram suficient de pregătiţi pentru a avea îndrăzneala de a invita pentru cunoaştere şi lectură poeţi consacraţi. Printre primii care au trecut hotarul Maramureşului se numeau Romulus Vulpescu, Horia Bădescu, Teohar Mihadaş. Când Laurenţiu Ulici şi-a redescoperit locurile de obârşie pe linie paternă (Rona de Jos), a fost principalul magnet, dar şi garanţie valorică pentru Festival. Aşa au ajuns la Sighetu Marmaţiei, toamna, scriitori consacraţi din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov. Dar de unde nu au venit! Cei tineri, ajunşi astăzi autori de primă mână ai poeziei, contemporani, au primit, mulţi dintre ei, botezul focului la Sighetu Marmaţiei. Inima Festivalului primea în fiecare an noi şi noi cercuri. Aşa a ajuns acum, la a 42-a ediţie, un copac viguros.
Deseşti, 1979. Anul marca o relaxare din interior a Festivalului sighetean de Poezie. Nu am dus lipsă de mici presiuni ideologice – după moda vremii – dar parcă ne-am îndârjit. Atunci, în octombrie 1979, cum scria Ulici, Festivalul „devenise o oază de poeticitate necoruptă”. Ne maturizasem. Publicam constant, cei din Maramureş, la reviste literare din ţară. Terminasem studii superioare. Eram în preajma debutului în volum. Aveam prietenii literare care nu s-au stins nici astăzi. De câţiva ani căutam să ieşim cu poezia din oraş. Ideea a aparţinut lui Ion Ardeleanu Pruncu. A tatonat Vadu Izei, Sarasău. Am sugerat satul meu natal: Deseşti. Mizam pe câţiva intelectuali din sat: Vasile Pop Taina, Andrei Făt, Parasca Făt. Şi nu în ultimul rând, pe sprijinul unor săteni care mi-au fost de mare folos. În frunte cu părinţii mei. În acea toamnă, 1979, am avut misiunea de a-l invita pe Nichita Stănescu la Festival. Despre cum am reuşit să-l conving, despre drumurile Poetului în Maramureş, am scris pe larg în cartea „Călătoria îngerului prin Nord” (Editura Proema 2015). Aşa, în 19 octombrie, spre seară, Nichita Stănescu intra în satul Deseşti. Era însoţit de Gelu Ionescu, Laurenţiu Ulici, Dinu Flămând, Damian Necula, Ioana Crăciunescu, Ion Drăgănoiu, Tudor Gheorghe. Sala căminului cultural era plină până la refuz. Oameni ai satului, intelectuali de pe Văile Marei şi Cosăului au venit de bună voie la o seară de poezie care a durat până la miezul nopţii. Atunci, în seara aceea de octombrie, i-am propus lui Nichita să vină la Deseşti în fiecare an. Împreună cu Nichita am botezat întâlnirea anuală a poeţilor – care se prefigura – SERILE DE POEZIE DE LA DESEŞTI. Ca o replică nordică şi românească la Serile de Poezie de la Struga, unde, în Catedrala Sfânta Sofia de pe malul lacului Ohrid, Nichita a fost încoronat cu Marele Premiu Internaţional „Cununa de Lauri”. Nichita a mai venit în Deseşti în 1980. Apoi a venit întunecatul decembrie 1983. Un an mai târziu, în 1984, am inaugurat, într-o sală a Căminului Cultural, un loc al memoriei: „Sala Nichita Stănescu”. Iar Serile de Poezie au primit numele marelui poet. De atunci – timp de 37 de ani – a trecut pe la Deseşti – via Sighetu Marmaţiei – o bună parte din floarea poeziei româneşti contemporane. Lista este covârşitor de lungă. Aici şi-au avut începutul liric Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop. Ne întâlneam în livada cu prieteni a învăţătorului Vasile Fodoruţ. După stingerea lui din viaţă ne-am mutat în curtea mea părintească, unde gazdă primitoare a rămas Mama Doca. De mai bine de un deceniu, pe covorul de iarbă se decernează Marele Premiu „Nichita Stănescu”. Într-un cadru care nu-şi pierde solemnitatea, au primit premii cu numele marelui ploieştean poeţi cum sunt: Ion Mureşan, Adam Puslojic (Belgrad), Nicolae Dabija (Chişinău), Janos Szenmartony, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu. Anul trecut, Ana Blandiana.
Saloanele de toamnă ale poeziei de la Deseşti, în bunul obicei al oaspeţilor de a lăsa locului cuvânt de mulţumire peste vreme, am înscris gânduri care au devenit istorie. Filosoful Mihai Şora: „Altarele mărunte slujesc credinţele mari”. Marin Sorescu: „Am venit şi eu să colind stelele, atât de limpezi peste Deseşti, şi mă vindec de toamnă cu descântecul lor”, ori Horia Bădescu: „Dacă trecând Gutâiul într-un octombrie, te poţi întâlni cu Dumnezeu, la Deseşti îţi poţi auzi paşii în eternitate”.
Dramaturgul, acum de audienţă internaţională, Matei Vişniec, a primit botezul liric şi la Deseşti. Mi-a lăsat în dar un poem, „Mireasa”, care şi acum îmi este mângâiere: „Pe cât te-aş iubi/ Mireasă fugară/ Dar scurtă, prea scurtă/ E noaptea de vară/ Cu tine-aş petrece/ În nunta beţie/ Dar scumpă ca dracii/ E apa sălcie/ Te-aş duce în lume/ Cu trenul furată/ Dar mult prea îngust/ E calea ferată”.
Şi în aceste an, saloanele de toamnă ale poeziei din Marmaţia şi de la Deseşti au găzduit oaspeţi de seamă. După scriitori din Serbia, Cehia, Franţa, Olanda, Belgia, Ungaria, Ucraina, anul acesta ne-au trecut pragul scriitori din Albania. A mai crescut un cerc la copacul viguros. Ne vedem la anul!
