Eforturile miniştrilor de reformare a învăţământului sunt zadarnice. Şcoala rămâne în continuare domeniul experimentelor nereuşite. Programul “Şcoală după şcoală”, întâlnit în mediul urban, nu face excepţie. Nefiind o iniţiativă a ministerului, nu are caracter oficial, unitar şi obligatoriu pentru toţi copiii din ciclul primar. De aceea, organizarea, legalitatea şi eficienţa lui ridică multe semne de întrebare. Cu toate neîmplinirile, şcoala nu are voie să cadă în capcana improvizaţiilor. Orice activitate trebuie făcută conform planurilor, programelor, legislaţiei specifice şi consemnată în documente oficiale. Activităţile şcolare şi extraşcolare impun responsabilitate şi periodic sunt supuse evaluării exercitate de organe cu atribuţii de control. Nu este normal ca o astfel de activitate să fie lăsată numai în grija directorilor de şcoli! În şcoală, beneficiarii oricărui program trebuie să fie copiii, nu părinţii sau cadrele didactice. Din cele văzute şi auzite, programul cu pricina este o mică afacere a învăţătoarelor şi părinţilor, ce nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi definită ca activitate specifică şcolii. Nu cred că supravegherea copiilor după-amiază şi efectuarea temelor pentru a doua zi pot defini un program coerent şi eficient. Ce fac părinţii şi copiii după orele de curs nu e problema şcolii. Şi alte generaţii de părinţi au muncit, au avut copii şi s-au descurcat cum au putut. Învăţătoarele, dacă vor să fie şi bone şi să facă meditaţii contracost, nu au decât să-şi ducă copilaşii într-un spaţiu privat. Unde pot sta liniştite, că nimeni nu o să le bată la uşă. Şefii şcolilor de la toate nivelurile ştiu ce condiţii impune un program organizat în măsură să-i sprijine în mod real pe copii. Metodologia elaborată de minister după modelul celor care se aplică în şcoli din multe ţări europene nu poate fi aplicată în şcolile noastre. Conform documentului, în program sunt prevăzute activităţi distractive, sportive, artistice şi, în mică măsură, efectuarea temelor. Pentru a evita deplasarea copiilor în alte locaţii, programul impune ca şcolile să aibă cantine proprii sau spaţii amenajate pentru servirea mesei. La ora actuală, puţine şcoli oferă astfel de condiţii. Copiii mici obosesc repede, au nevoie de odihnă şi relaxare. Ca să ţii un copil opt ore, cu mici pauze, într-o sală de clasă cu posibilităţi limitate de mişcare, mi se pare un gest nefiresc şi forţat. Părinţii ar fi bine să ştie că, în ciclurile următoare, copiii vor trebui să se descurce singuri, fără ajutorul profesorilor. Altfel, aceloraşi părinţi le va veni greu să înţeleagă de ce copiii lor trebuie să facă meditaţii, o boală veche şi incurabilă a şcolii româneşti. Discutabilă rămâne şi plata învăţătoarelor, motiv ce îi obligă pe directori să găsească soluţii mai mult sau mai puţin legale şi morale. După părerea mea, un cadru didactic nu ar avea voie să presteze, într-o şcoală a statului, activităţi cu elevii, finanţate de părinţi, ca persoană fizică autorizată. Se află într-un vizibil conflict de interese. Mai mult, oricine poate crede că ce ar trebui să facă dimineaţa plătit de stat va face după-amiază plătit de părinţi. Pentru alte cadre didactice, programul este discriminatoriu. Un pensionar plătit cu ora, la sfârşitul lunii, primeşte fluturaşul cu salariul net şi reţinerile făcute conform legii. Unde este fluturaşul doamnelor învăţătoare ar trebui să ştie organele fiscale care se ocupă de marii evazionişti, nu de problemele şcolii. În şcolile de stat, părinţii pot să-şi exprime opiniile, dar nu să-şi impună propriile reguli. În şcoală, cadrele didactice au nevoie de personalitate, demnitate şi exigenţă, nu de slugărnicie faţă de părinţi.
Prof. Vasile ILUŢ
