Duminică, 4 septembrie, Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul şi Slăvitul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Pomenirea lui se mai face în „Duminica Sfinţilor strămoşi după trup ai Domnului”, a XXVIII-a după Rusalii, care anul acesta cade în 11 decembrie. Sfântul şi Slăvitul Prooroc Moise este dătătorul legii celei vechi, şi, după tradiţie, autorul Pentateuhului (primele cinci cărţi ale Sfintei Scripturi: Facerea – Ieşirea – Leviticul – Numerii – Deuteronomul). De la Sfântul Grigorie al Nissei (335-395) încoace, viaţa lui este considerată ca o icoană a vieţii duhovniceşti, a înaintării omului spre Dumnezeu.
Personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept nume de referinţă pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii. Moise a rămas o personalitate de vocaţie universală „vrednică de respectul tuturor timpurilor”, dacă avem în vedere, desigur, influenţa covârşitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinaţie permanentă dată prin el.
Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare lider al poporului evreu şi primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt. Moise este un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudeşte cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor şi şef războinic. Moise a fost crescut, educat, instruit la curtea faraonului Egiptului.
Moise provenea din seminţia lui Levi. Tribul lui Levi era drept cel mai talentat şi admirabil ataşat la cultura egipteană, dar păstrând ca într-un sicriu viu, tradiţiile părinţilor, credinţa strămoşilor şi aşezămintele lor.
Cunoaştem naşterea lui Moise şi cum l-a izbăvit mâna lui Dumnezeu, ajungând ca fiu al fetei lui Faraon. Trebuie precizat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât lui însuşi cât şi egiptenilor.
Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit şi explicat cu acurateţe de marele Pavel: prin credinţă Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare (Evrei 11, 24 – 26).
Starea socială împovărătoare în care se găseau evreii stârneşte compasiunea lui Moise pentru fraţii săi, deşi pe tot parcursul vieţii sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Moise a avut un deosebit simţ al dreptăţii.
Se căsătoreşte cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest episod este important deoarece descoperim o altă virtute a lui Moise: smerenia. Aaron şi Miriam, fraţii lui Moise, sunt indignaţi şi-l critică pe Moise pentru căsătoria cu o femeie etiopiană, neagră de culoare; Miriam se umple de lepră, se albeşte, în contrast cu etiopiana neagră. Deşi mustrat, Moise nu ripostează, ci îşi păstrează calmul, se pleacă precum la rugul aprins.
Din Muntele Sinai, Moise este trimis de Dumnezeu să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise şovăie, dar Dumnezeu îl încredinţează că va fi cu el. Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului, arătând tocmai prezenţa Sa în mijlocul poporului ales, îi dă puterea de a săvârşi minuni: preschimbă toiagul în şarpe; îşi acoperă mâna de lepră; preface apa în sânge. Moise tot încearcă să dea înapoi spunând că este gângav şi neîndemânatic la vorbă.
Nu încape îndoială că Moise a fost o personalitate providenţială. După ce şi-a fixat tabăra la poalele Muntelui Sinai, Moise a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu şi pentru a primi condiţiile legământului – Decalogul, Cele Zece Porunci, care vor sta la temelia rolului pe care l-a avut Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Astfel, Moise este cel care le-a comunicat israeliţilor Legea.
Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecut pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu. La poalele muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales cade în idolatrie, făurindu-şi un viţel de aur. După restaurarea legământului, încălcat aşa de repede, au fost construite lăcaşuri de închinare înaintea Domnului: Cortul Întâlnirii; Chivotul şi uneltele sacre din interiorul cortului.
Am văzut că Moise se roagă pentru iertarea păcatelor poporului, dar de această dată, compasiunea lui faţă de fraţii săi e dusă la extrem: dacă vrei să le ierţi păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o (Ieş. 32, 32).
Cu toată compasiunea, Moise nu-şi ascunde mânia dreaptă faţă de Aaron şi căderea poporului: a aruncat cele două table sfărâmându-le la poalele muntelui, apoi a sfărâmat viţelul de aur, l-a ars în foc, l-a pisat mărunt şi l-a presărat în apă, pe care a dat-o fiilor lui Israel să o bea.
Prin urmare, legile date prin Moise nu sunt rezultatul compilaţiei altor coduri de legi mai vechi, ci ele exprimă voinţa divină descoperită pe Muntele Sinai. Moise a făcut tot posibilul ca să-i conştientizeze că, de respectarea sau nerespectarea acestora, depinde viitorul lor şi chiar viaţa. Astfel, Moise a dovedit o fidelitate sublimă în îndeplinirea misiunii şi o solidaritate cu poporul său cum nu s-a mai întâlnit la nici un alt conducător al omenirii.
Ca personalitate religioasă, Moise a fost slujitorul lui Dumnezeu (Ieş. 14, 31; Num. 12, 7; Evr. 3, 5), aşa după cum Avraam fusese prietenul lui Dumnezeu.
O altă particularitate a caracterului său a fost uimitoarea sa răbdare în cârmuirea poporului, popor care de multe ori era îndărătnic şi nerecunoscător.
Chiar dacă a oscilat de câteva ori, totuşi Moise rămâne unul dintre cei mai credincioşi profeţi ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credinţă, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credinţă a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel-Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).
În viaţa lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălţare, n-a căutat slava deşartă, pământească. Renunţă la toate onorurile şi dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit. Dă întâietate altuia, el rămânând pe planul al doilea, ajungând la un moment dat chiar să ceară lui Dumnezeu să fie şters din cartea vieţii numai să cruţe poporul.
Măreţia morală a lui Moise reiese şi din modestia sa şi, poate de aceea, urmaşii l-au numit omul lui Dumnezeu (Deut. 33,1); Prooroc ca Moise nu s-a mai ridicat în Israel, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă (Deut. 34, 10); Alesul lui Dumnezeu (Ps. 103,23); om de omenie care a aflat bunăvoinţă în ochii fiecăruia, cel iubit de Dumnezeu şi de oameni, Moise a cărui amintire e binecuvântată (Is. Sirah 45, 1)
Cu mintea sa a întrecut pe toţi oamenii, iar ca şi comandant de oştire el a avut puţini egali cu sine.
Moise a fost mare în toate privinţele. În acelaşi timp rege, legiuitor, arhiereu şi prooroc şi, în tot ce a făcut şi a vorbit el a fost model pentru toţi oamenii.
Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepţie, narator istoric, legiuitor, poet, lider politic şi religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorul aminteşte de scrierile lui Moise: Despre morţi, că vor învia, n-aţi citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor după legea lui Moise… (Lc. 2, 22). În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise şi Ilie Tesviteanul, reprezentanţii Legii şi ai proorocilor din Vechiul Testament.
Cel mai mare profet al tuturor timpurilor şi-a împlinit menirea… Prin tot ceea ce a făcut şi întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenţioneze, şi de fapt pe noi toţi, să trecem prin viaţă ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu. Dacă ni se pare că lipseşte, avem poruncile Decalogului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăţia veşnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.
