Împăcarea confesională

Ortodocşii şi greco-catolicii sînt obligaţi să convieţuiască, la fel cum în ţările vestice trăiesc laolaltă catolicii cu reformaţii. Românii din Transilvania sînt acum la fel precum maghiarii, au în aceeaşi comunitate mai multe culte şi mai multe biserici. În Baia Mare, romano-catolicii şi reformaţii au depăşit faza conflictelor de cîteva secole. Există în Transilvania şi maghiari evanghelici, unitarieni (care susţin că Isus e om, nu fiu al lui Dumnezeu) şi lutherani. Peste tot, neoreformaţii veniţi din America de Nord au drept legal (pensticostali, baptişti, adventişti, martori). Greco-catolicii şi ortodocşii trebuie să înţeleagă că omogenitatea „un popor – o confesiune” a fost depăşită de sute de ani, de la reformă. Precum în economie, şi în domeniul religios a apărut… concurenţa şi sîntem obligaţi să o acceptăm, credincioşi şi cler deopotrivă.
Fiecare cult religios le oferă adepţilor un mesaj specific, într-un limbaj propriu, cu diferenţe dogmatice şi liturgice, dar creştinii au un corpus comun, credinţa într-un singur Dumnezeu. De multă vreme a apărut ideea reunirii cultelor creştine, dar aceasta nu va fi realizată nici dacă vor apărea cîndva Statele Unite ale Europei. În SUA, s-au născut zeci de culte neoprotestante, iar viitorul nostru seamănă cu al lor. Ecumenismul este o mişcare de refacere a unităţii bisericii creştine universale, cu respectarea autonomiei cultelor creştine, pe calea înţelegerii şi a dialogului teologic frăţesc. Dar perspectiva pentru a ajunge la împăcarea şi coalizarea bisericilor creştine este iluzorie. Mai probabilă este apariţia unei noi credinţe, la care să adere şi creştinii.
Aceste probleme suscită interes mai ales pentru adepţii ecumenismului, însă la noi nu este cazul. În localităţile româneşti din Maramureş, a apărut nu unirea, ci sciziunea. Ortodocşii au ră­mas de regulă în bisericile mari, fiind majoritari, iar familiile care au trecut la greco-catolicism (uniţii cu Roma) şi-au ridicat bisericuţe după numărul lor. Problema juridică a fost tranşată peste tot, după principiul preponderenţei. Majoritarii nu au fost obligaţi să îi despăgubească pe minoritari, deoarece nu au fost alungaţi din parohie, ci au făcut-o de bună voie, ceea ce înseamnă că au renunţat la dreptul de succesiune.
Prin natura lucrurilor, uniformizarea bisericilor după un model unanim acceptat este imposibilă. Oamenii uită, se pot împăca, reconcilia, însă dogmele odată adoptate nu mai pot fi schimbate fără ca acel cult să-şi piardă identitatea. Unitarienii nu ar mai fi unitarieni dacă l-ar sfinţi pe Isus. Greco-catolicii nu ar mai fi greco-catolici dar ar zice sfîntul duh. Ortodocşii nu ar fi ortodocşi dacă ar zice sfîntul spirit. Ciudaţi mai sînt oamenii, cum ţin ei să se diferenţieze unii de alţii, fie şi printr-un cuvînt. Iar o reunificare administrativă a bisericilor este de asemenea imposibilă, în lipsa reunificării liturgice.
Dacă maghiarii s-au împăcat de multă vreme cu credinţele multiple, românii abia acum se adaptează. Istoria îi doare mai ales pe greco-catolici, care după instaurarea comunismului în 1948 au intrat în ilegalitate şi episcopii lor au făcut închisoare. Ortodocşii au fost toleraţi de statul comunist – n-au fost construite biserici noi (cu cîteva excepţii, vezi Valea Chioarului). Suferinţa greco-catolicilor a fost înlăturată abia după 1989, cînd li s-a redat libertatea de credinţă. Ca urmare, românii urmează calea maghiarilor, un popor cu opt culte religioase şi alternativă nu există decît pacea confesională.