Personalitatea pictorului şi mentorului Simon Hollósy

În 1896, anul venirii în Baia Mare şi al întemeierii coloniei, pictorul Simon Hollósy era deja o personalitate conturată în lumea artelor müncheneze. Trecuseră 14 ani de la terminarea facultăţii în 1882, după cum a fost şi dorinţa tatălui „a unei şcoli bune unde se învaţă temeinic”. Aici a învăţat desen cu Alois Gabl şi pictura cu Otto Seitz, care l-au remarcat. Pentru temeinicia cunoştinţelor şi al nivelului ridicat al studiilor realizate, pentru implicare şi seriozitate, a fost premiat de academie. O mică satisfacţie pentru tatăl său care, în Sighet, bolnav, va muri în plină maturitate.

Tehnica superioară a dese­nului şi a picturii, fermitatea expresiei, fac ca profesorul Seitz să considere, destul de repede, că nu are nevoie de corectură constantă lăsându-l să lucreze singur şi chiar să se ocupe de studiile colegilor şi să facă corectură cu alte clase. Calitatea studiilor sale, modul atrăgător de comunicare, ideile pe care începe să le promoveze, farmecul personal, fac ca tot mai mulţi tineri aspiranţi să i se adreseze şi după absolvirea facultăţii spre consiliere, un prim pas spre o şcoală proprie. Va fi o evoluţie firească.

Nu va contesta academismul şcolii müncheneze şi îl va folosi pentru studii aprofundate, inclusiv de istoria artelor şi a evoluţiei tehnicii, însă îl va depăşi pe măsură ce talentul său se va împlini iar arta devine un mod de viaţă, după cum remarcă criticul şi istoricul de artă Raoul Şorban.

Cunoaşte colecţiile şi muzeele de artă unde sunt expuse lucrări care ilustrează o evoluţie definitorie a artei europene şi progresele făcute în tematici, concepţii şi tehnici. Este prezent şi la marile manifestări artistice, mai ales la Expoziţia internaţională anuală de la Glaspalast, unde expun pictori celebri francezi şi nu numai, inclusiv dintre profesorii săi, importantă pentru contactul cu alte centre artistice, şi surprinderea noilor curente şi şcoli de pictură, mai ales cele pariziene, care îl vor marca conceptual şi tehnic spre noi subtilităţi tehnice şi a profunzimii umane sau a naturii. Va avea şi o participare personală în 1888.

Acel dar divin îl plasează printre magii artei în urma realizării mai multor tablouri care au cristalizat şi împlinit simţirea lui, gândirea, trăirea, tehnica picturală de până atunci, pasiunea sa, dintre care se detaşează „Depănuşatul porumbului din 1885” dar mai ales „Portretul scriitoarei Ca­­tharine Walis, Reverie”, din 1886. Despre acesta Simon Hollósy precizează: „am rugat-o să-mi permită s-o pictez… Am terminat portretul; acestui portret îi datorez şcoala mea; e adevărat că am investit în el toate forţele mele. Portretul acesta a fundamentat aici reputaţia mea… Din acea vreme am ocupat un loc ferm în München; eram de-acum recunoscut drept un talent de prim rang”.

Înţelege rolul unei şcoli, a unei academii chiar oficiale, în sensul realizării unei educaţii artistice bazate pe studierea şi cunoaşterea unei ştiinţe a artei, a evoluţiei ei, dar mai ales a înţelegerii şi stăpânirii problemelor rezolvate, a acumulărilor realizate. Insistă pe cunoaşterea şi utilizarea chiar a progreselor celor mai noi ale picturii impresioniste în utilizarea luminii şi a culorii. Însă susţinea necesitatea îmbogăţirii ştiinţei picturii prin contribuţia fiecărui artist dăruit artei.

În consecinţă, se afirmă ca o personalitate cu o conştiinţă artistică ce respingea oportunismul sau limitările oficiale, academismul şi încadrarea în convenţii. Activ, stăpân pe arta sa, va evolua şi el spre exploatarea sensibilităţilor umane, spre relevarea valorilor interioare, ascunse, uneori de detaliu, simple dar semnificative, individualizate, la care se adaugă tensiunile de conştiinţă. Şi cum natura nu putea lipsi, conştientizează că „în tot cursul vieţii mele n-am năzuit nimic altceva, decât că, aflându-mă în faţa naturii, să pot da expresie pe pânză conţinutului ei … direct, să pot exploata direct subtilităţile, profunzimile. Tehnica este întotdeauna importantă, dar arta se centrează pe inimă, pe suflet, pe conştiinţă, pe ce ştiu să vadă şi să simtă”. Prin urmare, va promova o artă de expresie, o artă a simţurilor adânci.

În preajma anului 1886 în jurul lui Simon Hollósy se îndreaptă un număr important de tineri atraşi de tehnica  desenului şi cea picturală care o manifestă şi prin corectura făcută, dar mai ales de personalitatea superioară a manifestării sale artistice, prin comunicarea pasională a ideilor şi îndrumările spre o nouă calitate a explorării naturii şi umanului. Sunt atraşi şi de statura sa fizică impunătoare, de voinţa manifestată dar şi de spiritul său liber.

Aproape forma o şcoală cu cei care gravitau în jurul său pe care o oficializează în 1886 şi spre care se îndreaptă, an de an, tineri din numeroase ţări, devenind internaţională. Va contribui şi cunoaşterea cât şi comunicarea în mai multe limbi precum germana, maghiara, româna, limbile slave, armeana etc.

Abilităţile manageriale se vor manifesta repede, pe parcurs fiind de gestionat până la 100 de elevi/studenţi pe an. Va avea ca suport şi activitatea comercială a familiei precum şi studiile economice făcute în tinereţe.

Calitatea studiilor şi pregătirea tinerilor cursanţi artişti era la un nivel înalt astfel încât certificatele de studii date de Simon Hollósy sunt înregistrate şi autentificate de Academia bavareză de artă începând cu 1895, unde este invitat să accepte o catedră de pictură pe care o refuză.

Un fost elev al său pictorul Alexandru Ziffer relevă într-o evocare că: „Hollósy era o personalitate recunoscută şi apreciată pe plan internaţional”, că Max Liebubaun,  liderul secesiunii berlineze, i-a spus odată cu multă francheţe: „câte lucruri bune şi utile primesc de la tine elevii tăi. Ar trebui să mergi la Paris…” Alexandru Ziffer va deveni peste ani mentor al multor tineri artişti băimăreni, inclusiv al lui Vida Gheza în arta desenului.

Simon Hollósy, după mărturisirea sa, simte nevoia de a evada din München, conştientizând că „m-aş fi nenorocit împreună cu talentul meu cu tot dacă rămâneam la ceea ce putea oferi Münchenul”.

Şi iată-i  câteva luni de vară în Baia Mare, o prezenţă pitorească cosmopolită, plină de farmec, făcând loc unei palete largi de impresii şi atitudini, în esenţă favorabilă, acceptaţi pentru valoarea lor şi mai ales el, liderul, având reputaţia de „maestru al maeştrilor”, o personalitate superioară, celestă, cu corifeii săi într-un altar.

A fost capabil şi el să se şi reinventeze şi datorită infinitelor nuanţe de tonuri oferite de plain-air-ul  băimărean şi să dea orizonturi noi către descifrarea sufletului, inclusiv cu incursiuni în trecut şi a experienţelor de viaţă, spre firesc şi spontaneitate.

În cei şase ani de prezenţă în Baia Mare a coloniei de pictură în fiecare an au fost peste 40 de tineri totalizând un număr de 350, conform tabelelor depuse spre decontare de Simon Hollósy, unii venind mai mulţi ani, cu un vârf de 68 studenţi în 1897, şi 65 în 1901, etc. Prezenţa în număr aşa de mare implica multe probleme de administrare şi organizare pe seama şefului şcolii, Simon Hollósy. Activitatea propriu-zisă era organizată serios desfăşurându-se o muncă asiduă, practică, cu corectură, de studiu în natură, cu dezbateri şi schimburi de idei.

Şi Simon Hollósy lucrează la câteva tablouri, pe unele le continuă la München, cum ar fi: „Viţeluşi, 1896”, „Cetatea de la Hust, 1896”, ciclul „Focuri, 1896-1987”, „Împotriva valului, 1896-1897”, „Toamnă (livadă cu meri) 1899”.

Prezenţa anuală va duce şi la realizarea unor legături mai strânse cu elite intelectuale şi oficiale băimărene, cu vizite şi prietenii, inclusiv cu protopopul greco-catolic de Baia Mare Ştefan Bilţiu. Simon Hollósyi o va cunoaşte şi va fi în relaţii strânse, chiar afectuoase în trei veri, 1896-1898, cu Xandrina Drumar, fiica avocatului ro­mân Ioan Drumar, după care se căsătoreşte, tot în Baia Mare, cu Janna Steffenz, educatoare calificată la Linz, bună pianistă şi devotată familiei. Una din fetele preotului Ştefan Bilţiu, Irina, se va căsători cu pictorul Grumwald cunoscut în colonia de pictură băimăreană.

La München şi în colonia de pictură de la Baia Mare, Simon Hollósy şi elevii săi formau o comuniune artistică şi de viaţă de o mare spiritualitate ce va marca decisiv pe marea majoritate a tinerilor aflaţi în vraja artei şi a personalităţii mentorului.

Gândurile exprimate de către elevi, pe care le citim în lucrarea „O viaţă de om între Munchen şi Baia Mare” publicată de Raoul Şorban, susţin valoarea şcolii şi a coloniei. A.C. Verona pictor, 1886 – 1947 evidenţiază câteva dintre ele: „Hollósy a purtat grijă de lecturile mele, mi-a atras atenţia asupra lui Zola şi Tolstoi, îmi împrumută cărţi şi îmi cerea să-i vorbesc despre cele citite. M-a avertizat asupra inutilităţii dexterităţii în sine, care îi părea o primejdie. Mi-a atras atenţia asupra acumulărilor de observaţii la anumiţi scriitori şi mi-a îndreptat privirea asupra naturii şi a oamenilor. Datorită lui mi s-au deschis ochii  să văd realităţile lumii, şi datorită lui am investit totdeauna simţire în tot ce făceam:  compoziţie, peisaj, figuri umane … Tot el m-a îndemnat să încerc a înţelege interiorul oamenilor. Ceea ce m-au învăţat apoi experienţele mele nu au răsturnat învăţăturile lui, ci s-au adăugat lor. Hollósy a intervenit hotărâtor în existenţa şi formaţia mea artistică”.

Activitatea fructuoasă din cadrul şcolii de la München şi a coloniei de vară, care fac un tot unitar, cresc prestigiul mentorului Simion Hollósy şi a cursanţilor inclusiv a oraşului Baia Mare în plan internaţional.

Însă, după 6 ani de prezenţă în Baia Mare, se produce o falie între mentor şi câţiva cursanţi, mai ales băimăreni, care au sperat că pot depăşi personalitatea lui Simon Hollósy. Acesta simţind ostilitatea se retrage în toamna lui 1901 şi după câteva locaţii încercate îşi va stabili colonia în Teceu, în apropiere de Sighet, şi cu contribuţia familiei Mihaly de Apşa, Găvrilă primpretor.

Parfumul coloniei de pictură al lui Simon Hollósy, amintirea sa, nostalgia ei, va dăinui ducând peste decenii la o misterioasă voluptate, chiar mitică, a începuturilor, astfel că la 120 de ani aducem un pios omagiu.

Ideea de colonie va continua sub diferite forme şi cu contribuţia mai multor personalităţi menţinând Baia Mare în rândul centrelor artistice şi în prezent.

prof. Dan V. ACHIM