Nu ştiu cât de bun memorialist sunt, dar văd că trebuie să exersez arta evocării trecutului împins din spate de împrejurări. La Biblioteca judeţeană, pe atunci era în Centrul Vechi al Băii Mari, acolo l-am văzut pentru prima dată pe Augustin Cozmuţa. Slăbuţ, cu ochelari, tot timpul scormonind cu privirea lumea din jurul său. Am ajuns la ziar, la secţia Cultură, acolo Claudian Cosoi m-a prezentat ca poet. Cozmuţa vroia să ştie mai multe despre noi, dar cum eram singur cuc, venit din oraşul lui Beniuc, nu s-a legat nimic. Apoi am intrat în cercul pictorilor, erau mai generoşi: Titus Petruse, Iosif Hamza, Ilie Cămărăşan. Domnul Alexandru Şainelic, cu pipa sa în colţul gurii, ne întreba cu o vorbă domoală: Îl căutaţi pe Olos? Acum era pe-aici!
Nu mai ştiu cum s-a întîmplat, de l-au arestat pe unul de-al nostru, un cenaclist cu umor acidulat. Nu-mi era frică, dar nici bine nu mă simţeam. Augustin Cozmuţa era un fel de tarabostes la cenacluri, am stat şi l-am ascultat, nu făcea spectacol, dar spunea lucruri interesante. Se stabilise în Baia Mare, după studiile universitare de la Cluj, şi s-a gândit la poetul Gheorghe Chivu, singurul literat şi pictor cunoscut şi în afara zonei noastre. Să scrie un studiu despre poet, care era încă la Sighet. În anul 1982, am pătruns împreună cu Cosoi în Caietele Măiastra, deşi eram diletanţi, nemembri de partid. Un tovarăş ne acuza că scriem metaforic şi contemplativ, fără să ne implicăm în social. Făceam şi noi ce puteam! Gusti, cum îl voi numi şi eu mai apoi, se luptase mult pentru apariţia revistei Nord Literar. Ne-am apropiat unul de celălalt, aveam în comun dragostea faţă de literatură şi dorinţa de a scoate acest colţ de ţară din umbra nemeritată pe care o ducea cu el ca un blestem. Gusti zicea că i-ar fi plăcut să scrie o istorie a artelor plastice din Baia Mare – acelaşi vis mi l-a împărtăşit şi pictorul Iosif Hamza. Acum (2016), cronicile sale plastice au fost adunate într-un volum postum. Îl citisem pe Augustin Cozmuţa şi în revistele din Cluj, cu cronici de teatru. Interviurile sale, cronicile literare, plastice ori cele dramatice au fost tipărite în volume. Dacă ar mai fi trăit, poate ar fi realizat un corpus cultural al zonei. M-a sfătuit să tipăresc ediţia a II-a a volumului meu de povestiri Păpuşa de rumeguş, tipărit într-un tiraj prea mic. I-am propus să-mi scrie prefaţa, a fost de acord. Dar n-a fost să fie. Repet, Augustin Cozmuţa a fost un critic cu mult bun-simţ, deşi era de pe malurile Săsarului, şi-a păstrat cumpătul critic.
Toată lumea se pricepe la critică, însă puţini şi-au asumat această ingrată sarcină – prin cîteva cuvinte, poţi schimba destinul unor oameni care creează. A încercat prin articolele şi cronicile sale să integreze zona din nord în spaţiul cultural naţional. Nu a fost uşor să păstorească trei focuri: literar, plastic şi dramatic. Fie-i memoria binecuvântată!
Ştefan JURCĂ
