Eminescu
Eminescu este dorul limbii române
peste timpuri
mai am un singur dor
rămâne
Lume dor,
Lume dor şi iară dor,
N-am un par să te omor
Să nu-mi faci atâta dor
trec prin ale timpului porţi
doar plopii mă însoţesc fără de soţ
lumânări stinse înspre
flăcările de sus
mai presus de noi
cu licăr albăstrui
între vii
între morţi
între noianul de gânduri
de fapte risipite în numărul şapte
al săptămânii
mi s-au şi umplutură plămânii
de aer proaspăt dintru vidul
dintre stele
? ce vor cu mine
ce vor cere
cele stele cocârstele
mărunţele ?
poate-îs doar visurile mele trimise
la steaua ce a răsărit
şi mai era şi nu o am zărit
decât atunci când un Luceafăr
indubitabil coborâse şi teafăr
înspre inima noastră
sublimă penumbră a celor
care prin Valea Pământului
nu are urmă nu are
decât culoarea vântului de miază-zi
nu-l are pe cel de amiază
ziua precum noaptea noastră
stă trează
Nu-i lumină nicări,
O murit toţi oamenii,
Numai la mândruţa mea
Arde loampa ca o stea
Eminescu este Zeu şi Împărat
pre noi nicicând nu s-a supărat
Eminescu este
mai mult decât o veste-poveste
este sufletul meu încă viu
este în lume de când mă ştiu
! Cine-a fost de când i lumea,
Tot a fi cât a fi lumea;
Cine n-a fost (om) de cându-i
Cela nici acuma nu-i !
Eminescu
este un gând
lumea lumilor luminând
din ”Valea Pământului”,
Dacia XXI, Cluj, 2010


























