Într-o seară de iarnă, în Maramureş, povesteam cu academicianul Ioan-Aurel Pop, profesor, istoric şi cercetător specializat în istoria formării naţiunilor, istorie medievală şi paleografie latină despre plecarea omului din ţara în care s-a născut. După ce mi-am depănat gândurile pe această temă, extrem de actuală, le-am ascultat pe ale Domniei Sale. Direct, fără prea multe tatonări introductive am aflat că mutarea din ţară nu încăpea în mintea lui de ţărani şi preoţi de pe Câmpia Transilvaniei. Universul acelei lumi i-a fost inoculat de mic, de părinţi şi mai ales de bunici, care nu înţelegeau înstrăinarea nici măcar prin moarte. A compensat mereu lipsurile materiale cu lecturi intense, cu învăţarea limbilor clasice şi moderne, cu cercetarea în arhivă. La bibliotecile mari ale Clujului a avut acces la aproape toată înţelepciunea lumii şi a ţării. Nu a beneficiat de nicio specializare ori burse în Occident (deşi a avut oferte) deoarece nu prezenta suficientă încredere pentru regim. În Occident a fost, destul timp, după 1989. Anul trecut i-am văzut urmele unei vizite (o fotografie) la Universitatea Delware din America. Mi-a mai spus un argument, domnul rector al Universităţii „Babeş – Balyai” din Cluj-Napoca, cu valoare de luat în seamă. Avea patru părinţi de îngrijit, doi ai lui şi doi ai soţiei, şi nu putea concepe să rămână singuri. Era în educaţia de atunci, un sens al datoriei împlinite iar datoria aceea cerea să fie fizic alături de părinţi. Deoarece şi ei l-au scos din copilărie cu demnitate, l-au vegheat şi educat. Şi aici mi s-a oprit o lacrimă pe obraz: dacă plecam în lume definitiv, spunea profesorul – mama s-ar fi stins de dor. Asculta radio „Europa Liberă” unde se făceau multe apeluri pentru întregirea familiilor celor plecaţi dar acele emisiuni începeau cu formula: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din ţară, fiindcă locul românilor este în România”. A rămas impresionat de acel crez, care venea din parte unora care fuseseră siliţi să părăsească România şi care trăiau cu dorul ţării. Apoi, ca medievalist, credea că nu poate face istorie fără surse. Într-un context geopolitic tensionat şi într-un mediu naţional tulbure, academicianul Ioan Aurel Pop este o voce limpede a conştiinţei româneşti. Şi a nevoii noastre de identitate naţională. Este membru în organisme ştiinţifice internaţionale. Acum aproape nimeni nu mai pledează pentru rămânerea în ţară. Cei care mai sunt vizitaţi de aceste gânduri sunt repede etichetaţi ca patrioţi. Adică sunt oameni care trăiesc în trecut deci merită să fie arătaţi cu degetul. Este o mare prostie. Am făcut mari eforturi să intrăm în Uniunea Europeană. Unde ne este locul. Numai că unii au crezut că refuzând tradiţiile, trecutul nostru, credinţa în valorile noastre vom fi mai bine văzuţi. O mare amăgire. Cred că putem fi foarte buni europeni cu toate valorile noastre naţionale. A venit Brexitul. Poate veni o vreme când vom fi întrebaţi: ce aveţi voi al vostru ca să vă definiţi ca români? Cei ce vor ridica din umeri vor trăi o mare deziluzie. Şi dacă nu voi mai fi eu martor, prevăd învierea mitului marii reîntoarceri. În ultima vreme am avut şansa să discut cu mulţi români plecaţi. Cuvântul definitiv a scăzut în intensitate. Dacă în urmă cu două decenii cei care plecau din ţară lăsau în urmă imaginea uşilor închise, cei care au părăsit România recent sunt dispuşi să ia în calcul opţiunea unei reîntoarceri. Migraţia forţei de muncă, de dată apropiată, are ca far dictonul: „Merg acolo să fac bani, pentru ca să o duc mai bine aici”. Imaginea noilor case din Săliştea de Sus le confirmă spusa. Vorbind despre cei definitivi, citeam undeva, că prima generaţie de emigranţi rămâne cu dorul de casă până mor. A doua generaţie se integrează sută la sută. A treia generaţie sunt nativi. Fenomenul înstrăinării este antic. Acum îl trăieşte fiecare în felul lui. Unii mai intens, alţii mai detaşaţi. Să ne întoarcem la începutul textului. Motivele academicianului Pop de a rămâne în ţară nu mai sunt încercate de noua generaţie. Am trăit temporar o experienţă românească în America. Dacă doreşti să rămâi înconjurat de români trebuie doar să-i cauţi. Pe ceilalţi să-i înţelegem. Când mentalitatea nu este o povară pentru aproapele tău putem vorbi de armonie. Marius care trăieşte în Londra mi-a spus: „Îmi doresc ca românii care s-au unit pentru a-şi scrie destinul şi identitatea să reuşească, aşa cum am făcut-o şi acum un secol, să ne revedem cu toţii acasă”. Teribilă experienţă este înstrăinarea! Prevăd că uşi închise se vor deschide pentru mulţi plecaţi. Mai ales după noua aşezare a Europei şi a lumii. Trebuie să apropiem binele din ţară cu cel din alte părţi. Măcar aproximativ. Un gol totuşi mai rămâne din pricina celor plecaţi în lume cu un singur sens. Urmăriţi fenomenul, mai ales dacă se vor deschide uşile. În lumea largă de acasă.
