Astăzi, 4 martie 2017, se împlinesc 40 de ani de la dispariţia, la nici 45 de ani, a celui mai mare prozator pe care l-a dat Ţara Maramureşului şi unul dintre prozatorii de prim rang ai literaturii române contemporane: Alexandru Ivasiuc (12 iulie 1933, Sighetul Marmaţiei – 4 martie 1977, Bucureşti). Alexandru IVASIUC, Alec cum îi spuneau prietenii, s-a stins sub dărâmăturile blocului „Scala” la cutremurul de pământ din 4 martie 1977.
Din cei aproape 44 de ani, Alexandru Ivasiuc a mai „pierdut” şapte ani la închisoarea corecţională (cinci în penitenciarele Jilava, Gherla şi doi ani de domiciliu obligatoriu), condamnat fiind pentru că a luat parte la organizarea unui miting studenţesc de solidarizare cu revoluţia din Ungaria din 1956.
În zece ani de activitate (literară şi publicistică), datorită „personalităţii sale explozive şi a energiei ieşite din comun” asociate cu o „gândire riguros logică”, a publicat şapte romane, un volum de nuvele, două culegeri de eseuri, precum şi multe, foarte multe (cred că sute) de articole în publicaţii precum „Contemporanul” sau „România literară”.
Alexandru Ivasiuc a fost timp de doi ani student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, de unde a fost dat afară pentru „ploconire” în faţa filosofiei idealiste şi, mai ales, datorită originii sale „nesănătoase” şi trimis să lucreze, în scop educaţional, ca ajutor de instalator pe un şantier. După executarea „reeducării” timp de patru ani a fost student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (facultate pe care nu a reuşit să o termine, din cauza arestării din 1956).
Ispăşindu-şi pedeapsa devine, pentru câteva luni, operator chimist la „Sintofarm” Bucureşti, funcţionar la Ambasada SUA din Bucureşti (1963-1968). Între 1970-1973 este, succesiv, redactor-şef la Editura „Cartea Românească”, secretar al Uniunii Scriitorilor din România şi director al Casei de Filme 1.
Este remarcat, de timpuriu, de Mihu Dragomir la rubrica „Poşta redacţiei” din revista „Luceafărul” al cărei semnatar era.
Alexandru Ivasiuc va debuta în revista „Gazeta literară” cu schiţa „Timbrul” (9 iulie 1964) şi editorial cu romanul „Vestibul” (1967) distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Împreună cu ziarista Tita Chiper, soţia sa, va pleca în SUA pentru o perioadă de şase luni, beneficiind de o bursă din cadrul International Writing Program. După revenirea în ţară, Alexandru Ivasiuc se lansează cu înverşunare în viaţa literară şi publicistică, remarcându-se atât ca romancier cât şi ca publicist. Eseurile pe care le publică săptămânal la rubrica „Pro domo” („Contemporanul” şi „România literară”) şi rubrica „Argument” („Contemporanul”) între 1969 şi 1977 constituie un „spectacol de idei urmărit cu interes de o mare parte din intelectualitatea românească şi vor fi adunate, parte, în volumele „Radicalitate şi valoare”, 1972, şi „Pro domo”, 1974.
„Succesul eseistului se explică prin capacitatea lui de a regândi ideile şi de a conferi dramatism demonstraţiilor. Fiecare eseu al său este de fapt o pledoarie, pe care nu ai timp să o contrazici, pentru că argumentele se succed cu o repeziciune specifică oratorului dezlănţuit. Dacă ar fi trăit cu o sută de ani în urmă, autorul ar fi putut fi – ca strămoşii lui ardeleni – un avocat-tribun, apt să alcătuiască, din glaciale noţiuni juridice, memorandum-uri incendiare. Avea, în orice caz, înzestrarea necesară pentru a apăra o cauză. De fapt, nici nu-şi putea mobiliza inteligenţa decât vorbind în numele a ceva. […] Însă cum scriitorul avea mult temperament, abstracţiile se asociau la el vertiginos într-o arborescenţă geometrizată si luxuriantă, de o frumuseţe stranie, asemănătoare cu frumuseţea florilor de gheaţă care se formează iarna pe geamuri. (Alex Ştefănescu).
Romanul de debut, „Vestibul” (1967) a fost scris în numai patru săptămâni cum mărturiseşte scriitorul, a contrariat încă de la apariţie cum de altfel se va întâmpla cu toate romanele sale ulterioare: „Interval” (1968), „Cunoaştere de noapte” (1969, va cunoaşte mai multe reeditări), „Păsările” (1970, va cunoaşte mai multe reeditări), „Corn de vânătoare” (nuvele, 1972), „Apa” (1973), „Iluminări” (1975), „Racul” (1976).
Alexandru Ivasiuc a fost şi este încă un scriitor comentat şi acuzat, ba chiar anulat de unii critici literari „postdecembrişti”, dar mai toţi criticii literari care s-au aplecat asupra scrisului său de la Virgil Ardeleanu la Nicolae Balotă, de la Cornel Ungureanu la Eugen Simion, de la Nicolae Manolescu la Al. George de la Valeriu Cristea la Radu G. Ţeposu sau de la Alex Ştefănescu la Liviu Petrescu sau Ioana Pârvulescu, Ioan Holban, Florin Manolescu sau Cristian Livescu, au ajuns la concluzia că Alexandru Ivasiuc este unul dintre „puţinii scriitori care a ajuns la artă ca profeţie şi faptă, pornind de la înţelegerea acesteia ca re-creare a lumii noastre până la arta ca participare activă la transformarea acestei lumi.”
Scriitorul care se mărturisea ca fiind format numai din contradicţii, scriitorul care se considera marxist, adică un om care crede într-o raţionalitate a lumii umane”, scriitorul care spunea despre sine că este foarte pătimaş şi că făptuieşte în funcţie de iluzii şi gândeşte în funcţie de luciditate şi care în 1977 cu puţine zile înainte de tragicu-i sfârşit spunea că pentru el importante „nu sunt atât paginile reuşite pe care le-am scris, cât şi minutele de exaltare extraordinară pe care ni le-a dăruit crearea lor. Merită să scrii o mie de pagini proaste, dacă a o mie şi una te aduce în starea aceasta, în care descoperi lumea din nou sau descoperi lumea ta”, acest scriitor a fost şi rămâne: ALEXANDRU IVASIUC!
Preocupat continuu de înnoirile de substanţă şi de structură ale prozei contemporane scriitorului, ca o recunoaştere a valorii prozei sale, i s-au decernat în mai multe rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (1967, 1970), al Academiei Române (1970), al revistei „România literară” (1968) şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1970).
Moartea sa la cutremurul din 4 martie 1977 va întrerupe o carieră literară şi publicistică „impetuoasă şi este deplânsă multă vreme de lumea literară”.
Echim VANCEA
