Eram pe la începutul carierei mele când, în cadrul „Festivalului de datini şi obiceiuri de iarnă” de la Sighetu Marmaţiei, au început să vină la sesiunile de comunicări mari folclorişti şi etnografi: Mihai Pop, Nicolae Dunăre, Ion Vlăduţiu, Gheorghe Focşa, Paul Petrescu, Constantin Eretescu. Cunoscându-le opera, m-am apropiat de aceşti prestigioşi cercetători, i-am provocat la investigaţii de teren, convins că tinerii trebuie să se formeze pe lângă maeştri.
Marele etnograf Nicolae Dunăre era ataşat de noi, cercetătorii tineri. Am fost împreună pe teren, pe Valea Izei, Valea Cosăului şi în Ţara Lăpuşului. La Şieu, pe Iza, am cercetat o înmormântare. Am fost la priveghi, precum şi la întregul ceremonial de înhumare. Cu fişele în mână, nota fiecare secvenţă ceremonială: ritualul bocitului, jocurile de priveghi, înmormântarea cu uneltele de trebuinţă decedatului, pomenile funerare. La Ieud sau pe Cosău la Călineşti, Fereşti, cerceta arta populară, făcea schiţe cu motive, îndemnându-mă să le fotografiez. Era meticulos.
În Ţara Lăpuşului am cercetat „specialitatea casei”, păstoritul arhaic de la stânile montane. Ne-am dus la o stână tocmai în vârful Hudinului, am bătut cale lungă, împreună cu o cercetătoare daneză. L-am avertizat că vom avea probleme, deoarece femeile, pe atunci, nu erau admise la stână. În aerul curat al pădurii, ne oprim să mâncăm. Folosim, drept masă, un trunchi de brad răsturnat. Noroc că apare un cioban cu un botei de oi, care strigă alarmat către noi să fugim repede, că stăm lângă un cuib de viperă. Ne-a întrebat dacă avem ser antiviperin. I-am spus că nici poveste de aşa ceva. Până la urmă ne îndreptăm către stână, cu ajutorul ciobanului. Pe drum, ne ies înainte trei urşi. Eram îngroziţi. Dar urşii se pierd în desişul pădurii. Ajungem la stână. Acolo, probleme că era o femeie cu noi. Baciul ne-a spus că nici el nu se vede cu nevasta până la coborârea turmei şi apoi noi cum să-i strâcăm stâna. Până la urmă o primeşte cu greu să înnopteze la stână, dar numai la comarnic.
A doua zi, vine baciul la noi foc de mânios. Ne spune că i s-au stricat oile datorită femeii şi trebuie să facem ce zice el, laolaltă cu ceilalţi ciobani, adică să intrăm într-un rit de tămăduire a oilor. Şi ne-am dus noaptea, pe lună plină, dezbrăcaţi total, fără să vorbim între noi, cale lungă, până unde ştiau ciobanii că este un bulbuc într-o încrengătură de ape. De acolo am luat apă de nouă ori cu gura, ne-am întors cu apa la stână, tot nevorbind între noi, şi am dat-o la oi. Oile s-au vindecat, iar baciul a fost fericit.
Am discutat cu maestrul Dunăre, i-am spus că am oficiat un rit pastoral din componenţa Mioriţei şi i-am recitat versurile: „Şi pă el că l-o mânat, / După apă-ntre izvoare, / Facu-i lejea să-l omoare”. După ce am scris despre acest rit într-un studiu, maestrul a publicat un articol elogios despre cercetările noastre, subliniind că în contextul lor îşi face loc ceea ce el numea „arheologie spirituală”. La stână am cercetat diverse aspecte ale păstoritului, pe savant interesându-l latura etnografică: ustensile, componenţa stânii, instrumentele muzicale ciobăneşti, echipamentul, hrana.
De savantul-etnograf Ion Vlăduţiu m-a legat o strânsă prietenie. A fost un preţuitor al Maramureşului, ataşat de cei mai tineri întru pasiuni. Am făcut împreună cercetări pe văile Izei, Vişeului şi Tisei. În vreme ce eu cercetam folclorul, maestrul explora etnografia. Nu era casă să nu scotocească prin lăzile de zestre, prin lădoaiele vechi. Din ele scotea piese de port vechi, le cerceta cu atenţie, făcea fişe, le fotografia. Se interesa de fiecare motiv, de denumirea populară. Îl interesau porţile, casele vechi, faţadele de casă sculptate, ancadramentele de uşi şi ferestre ornamentate. În opinia sa, cele mai mari documente etnografice sunt casele ţărăneşti. La Săpânţa, l-am vizitat pe Ion Stan Pătraş.
Prietenia cu etnograful Gheorghe Focşa s-a cimentat în cadrul cercetărilor de teren. Am cercetat înmormântarea la Ieud şi Şieu, am prins şi obiceiul „Strânsul nepoatelor” de la Ieud şi un botez la Poienile Izei. M-am învoit de la serviciu ca să-l însoţesc în Ţara Oaşului, fiind antrenat în realizarea volumului II al monografiei zonei. Am cercetat la Racşa, Certeze, Cămârzana. A rămas cam dezamăgit că, faţă de Maramureş, satul oşenesc nu mai era cel tradiţional. Am fost şi la două stâni, îl pasiona păstoritul, m-a atenţionat că în Oaş ocupaţia este străveche. Ceanocul, o mică unitate de măsură a laptelui, îl considera de origine dacică.
Pamfil BILŢIU
