În acest timp al anului se celebrează învăţătura: examene, evaluări, emoţii ale copiilor dar şi ale părinţilor. Se fac bilanţuri, se operează statistici. O pădure de păreri despre învăţământul românesc care este aşa şi pe dincolo. Mulţi dintre vajnicii comentatori habar nu au de realitate. Dar sună bine să strigi despre un domeniu care este extrem de delicat. Pentru mine şcoala este instituţia înaltă care modelează oameni. De aceea dascălii sunt seniorii tuturor vremurilor deoarece poartă făclia luminării la minte. Pe acest fond de gânduri şi emoţii ne-am întâlnit promoţia 1970 a Liceului Pedagogic din Sighetu Marmaţiei. Am fost cinci clase paralele unde s-au format învăţători care au stat la catedră până anul trecut. Dascăli care au marcat destinele mai multor generaţii. Noi, elevii pedagogişti, eram cu cariera aleasă. Ne pregăteam pentru a fi dascăli de sat sau de oraş. Eu am fost repartizat în Breb. Alţii în satele natale unde au slujit catedra aproape o jumătate de veac. Uluitoare meseria de dascăl! Niciodată nu am uitat iubirea dintâi. Deşi nu mi-am urmat întâia pregătire – cea de învăţător – în fiecare an am tresărit la aceste întâlniri. Am mai învăţat că fără educaţie nu există libertate. Mai ştiu că schimbările adevărate încep cu educaţia. De nivelul educaţiei depind demnitatea şi libertatea. Lui Augustin Buzura îi plăcea să ne reamintească: câtă cultură, atâta libertate! La întâlnirile noastre anuale, alocăm un timp suficient de îngăduitor profesorilor care ne-au format. Fiecare şi-a avut un model în cei de la catedră. Eu îl evoc pe maestrul Gheorghe Chivu, profesorul de desen şi caligrafie, care ne vorbea la orele dumisale şi de Baudelaire, Emil Botta ori Eugen Lovinescu. Ori despre domnul Georgică, profesorul de istorie, care ne-a vorbit cu patos despre cei 47 de ani glorioşi ai lui Ştefan cel Mare. Atâţia ani s-au împlinit de când promoţia mea a auzit ultimul clopoţel la Liceul Pedagogic.
Ne aducem aminte de colegii care au plecat în marea călătorie. Pentru ei şi profesorii defuncţi un parastas la biserică ne umanizează amintirile. Apoi, într-o sală de clasă ne aşezăm pe întâmplări din vremea Liceului cu performanţe dar şi cu fireştile năzbâtii. Generaţia mea de dascăli s-au adaptat de minune la noile vremuri. Fără a renunţa la coloana vertebrală a educaţiei: învăţarea. Recunosc că traversăm o perioadă a urgenţei în toate, unde banul străluceşte amăgitor. Modele false cutreieră minţile tinerilor. Plecarea în lume, tot după câştig, este o realitate care nici nu ştiu cum să o comentez. În orele petrecute împreună am auzit atâtea întâmplări din viaţa lor lungă de slujitori ai catedrei încât poţi să-ţi faci o imagine convingătoare despre istovitoarea şi plină de răspundere meserie de dascăl. Cu experienţa lor au tras serioase semnale de alarmă în privinţa îndepărtării fără argumente de tradiţia bogată a învăţământului românesc. Fiecare coleg, în felul lui, a repetat lecţia iubirii de şcoală. Numai aşa Pătru Albu, a predat lumină la şcoala din Glod patru decenii şi jumătate. Acum i se spune structură, nu şcoală. Ce inepţie! Adică mergi la structură, nu la şcoală! Ori Gheorghe Pop, din Drăguşeni, care a venit în faţa noastră ca Domnu’ Trandafir, cu eleganţă şi cuvinte de devoţiune pentru profesie. Şi Maria Vârsta, Silvia Breban, Maria Deac, Ileana Oanţa, Angela Boitor ori Maria Molnar (nume purtate în timpul Liceului) Aurel Pop ori Ştefan Bălin au depus mărturie că şi-au făcut datoria. Baza vieţii clădită pe învăţătură. Dar şi pe emoţii care fac viaţa mai frumoasă. Aceste întâlniri nu au numai o valoare sentimentală ci sunt adunate pilde ale iubirii de şcoală. Au fost dascăli pricepuţi. Cu iubire de copii. Pot fi modele pentru cei tineri. M-am bucurat că şi în acest an actualul director al Liceului Pedagogic, Claudiu Chindriş şi directoarea adjunctă Dorina Grigor au stat alături de noi cu atenţia sporită la mărturisirile profesionale ale colegilor mei. Toţi, dar absolut toţi cei prezenţi au evocat un timp mai greu dar care a devenit nobil pentru că au ieşit învingători. Imi aduc aminte ce spunea Ioan Alexandru într-o şcoală din Maramureş: „Ce nobilă îndeletnicire să creşti sufletul mai multora, să devii într-un fel părinte spiritual a sute şi mii de copii care iată, stau în bancă înaintea ochilor tăi ascultându-ţi ştiinţa şi bunătatea inimii de zi cu zi”. Da, învăţători, învăţătoare, ostaşi ai ţării anonimi! Pe la anul, dragii mei, să mai ascult lecţia iubirii de şcoală.
