Acest text mi-a fost stârnit de o întâmplare recentă. Primesc un telefon de la o persoană necunoscută care se recomandă a fi un tânăr care s-a întors din Luxemburg. Ne-am întâlnit. După ce a terminat o facultate cu profil turistic în ţară a plecat să-şi caute norocul în Europa. A nimerit în statul mic cu salarii mari. Lucra în domeniul serviciilor. Patron amabil, gata să ofere mai multe înlesniri pentru a ţine forţa de muncă aproape. Numai că acea forţă de muncă, suficient de norocoasă şi pe seama ei a început să gândească. Să ajungă la concluzia că nu banii sunt totul. A pus în cumpănă cât câştigă şi cu cât rămâne în mână. Chiria este mare, la nivelul salariilor. Cert este că Sebastian s-a decis să se întoarcă în ţară să-şi găsească aici un rost. Sincopa de timp şi-a spus cuvântul. Am discutat mai multe despre pierderea oamenilor. Îl las pe tânărul meu să se reintegreze, iar eu îmi continui ideea pe alte coordonate. Emigraţia este un fenomen vechi, cu multe şocuri demografice prin secole. Acum fenomenul este alarmant cine doreşte să-l observe cu luciditate. Citesc undeva că media globală a migraţiei este de 5 la sută, iar la noi este de 25 la sută. Devenim încet, pe tăcute, o ţară mică la marginea Europei. Cei din oraşele mari nu simt acest adevăr, dar cei care trăiesc în oraşele mici şi la sate sentimentul că ţara se pustieşte este unul copleşitor. De fiecare dată când ajung acasă mătuşa îmi numără casele din jur rămase nelocuite. Unii s-au mutat în cimitir, fără urmaşi, alţii au ales drumuri fără întoarcere. Nu trebuie să fii mare învăţat pentru a-ţi da seama de ce pleacă românii din România. Sunt mai multe motive, dar cel mai important este situaţia economică precară. Apoi o nelinişte în propria ţară. O ceartă şi o ură care învrăjbesc oamenii. Am impresia pe alocuri, bine întreţinute ca oxigenul pentru foc. Prin pierderea oamenilor, ţara slăbeşte economic şi mai ales cultural. Da, o mare parte din cultura română a fost împachetată în suflet şi s-a transformat într-un sentiment: dorul de casă! Asta la prima generaţie. Că apoi…
Mă doare că această catastrofă este ocolită şi chiar se află teorii care o justifică. Ori se afirmă fatalist: aşa merge lumea. Nu avem ce face! Nu am văzut din partea guvernelor o preocupare, o îngrijorare, poate chiar un plan de acţiune. Nu sunt nici dezbateri pe această temă. Statisticile conduc ţara, falsele păreri ni se livrează ca adevăr, se amestecă cauzele cu efectele. Între timp, pe nesimţite, România devine o ţară mică. Nu ştiu de unde, dar ar trebui să ne dăm seama de unde vine ura unora pentru ţara lor. Aşa ceva nu-mi pot explica! Mai cred că, deocamdată, nu se poate întâmpla o revenire în ţară. Civilizaţia este magnetică. Oamenii se adaptează cu noua condiţie chiar dacă renunţă la familie şi la întregul corolar de valori cu rădăcini culturale. Profesorul Chiriţescu apreciază că revenirea în ţară se va produce pe spaţii mici. Vor continua să muncească acolo unde le este mai bine. Asta nu mă poate linişti. Deoarece am crescut în demnitatea, atâta mi-a fost dat să învăţ, de a nu ne risipi în istorie. Românii şi ei beneficiază de condiţia de cetăţeni europeni şi vor folosi această binefacere în continuare. Simt că este nevoie de o strângere a rândurilor a celor care am rămas aici. Oamenii de afaceri au un mare cuvânt de spus în aceste vremuri descumpănite. Care pot înviora forţa de muncă. Oamenii politici să fie interesaţi de ce se întâmplă în ţara lor. Viziunea globalistă este folositoare ca libertate de mişcare şi de exprimare, dar să nu uităm că aici mai este un popor. Care este râvnit de mulţi. Mai ales de risipire. Aud sugestii cinice. Că ar trebui să ne aducem în ţara noastră, cum fac alte state, forţă de muncă gata pregătită. Ni se propune să renunţăm la anumite teme false. Să nu fim rasişti şi să ne preocupe integrarea celor ce vin. Este uşor de bănuit unde bat aceste teorii. Mă gândesc că acest popor nu a fost un cuceritor. Nu am adus bogăţii din colonii ca să vină urmaşii băştinaşilor să le revendice. Deocamdată îmi asum condiţia de român european. Până mai sunt pe aici lăsaţi-mă să trăiesc cum am crescut. Cu mintea spre cer, dar cu picioarele pe pământ. Dar să ne gândim că plecarea oamenilor este un fenomen unic la noi. În ultimele secole nu a prins această amploare.
