Pîinea cea de toate zilele

0
288

Nu ştiu pe cine pot relaxa ştirile negative, cele în care diavolii stau în primul rînd şi aplaudă moartea. Scriu despre această parte a lumii, care parcă nu se mai pune pe roate, cu tristeţe. Este sursa noastră de lehamite. Cum, de cînd mă ştiu, am adorat lumina, mereu sînt în căutare de întîmplări care ne dau bucuria de a trăi. Aşa am aflat că în anul acesta este posibil să fim pe locul întîi în Europa la grîu. Sursa este un specialist în economie agrară, profesorul Nicolae Istudor, rectorul Academiei de Studii Economice. Am petrecut ani mulţi de neîncredere în noua agricultură. Am jelit sistemul de irigaţii din vremea cealaltă, care acum este făcut praf în mare parte. Durerea cea mare sînt terenurile rămase pustii, fără stăpîn, fără plug în brazdă şi coasă în iarbă. A fost o vreme cînd oamenii aşteptau sprijinul statului. Dar el, statul, avea alte preocupări. Şi mai are. Aşa că în anul aderării României la Uniunea Europeană balanţa comercială la grîu era negativă. După zece ani de la aderare, soldul balanţei este pozitiv şi în continuă creştere. Sîntem exportatori de grîu în Egipt, Iordania, Vietnam ori Libia. Spune specialistul că în urmă cu patru ani eram pe locul trei, după Franţa şi Germania, la cantitatea de grîu exportată. Ar trebui să ne fie mîngîiată mîndria naţională. Aceea care nu se mai poartă acum. Ba eşti privit cu suspiciune dacă spui pe faţă că te încearcă acest sentiment. Nu m-am bucurat foarte mult. După ce am parcurs vreo cîteva file, m-au cuprins întrebările cînd am aflat că importăm produse de panificaţie din Polonia, Germania, Italia şi Ungaria, deşi la producţia de grîu se află în urma noastră. Aflu că importăm pîine congelată. Cum o fi aia? Nu mai avem mori? Nici drojdie?…
S-au împuţinat prin dispariţie şi fabricile de pîine. Cine este de vină? Că asta este o preocupare extrem de actuală: căutare de vinovaţi care nu sînt aflaţi niciodată. Ni se spune că tot noi, cei mulţi, purtăm vina că am acceptat să intre în oraşe produse congelate şi concurează pîinea noastră românească cea de toate zilele. Ne pierdem în cuvinte siropoase, nostalgice şi amăgitoare. Pîinea ca la mama acasă îşi pierde urma. Mamele s-au cam dus, puţine femei mai ştiu taina frămîntatului. Cuptoarele de la sate s-au năruit. Mergeţi din sat în sat prin Maramureş şi veţi cumpăra pîine adusă din altă parte. Ici, colo mai poţi mînca pîine de casă. Adevărată, nu cu etichetă. Nu-mi iese din cap afirmaţia specialistului în economie agrară care a spus în văzul lumii: noi sîntem vinovaţi că am acceptat să importăm pîine congelată! Care noi? Ne-am globalizat şi prin pîine. Consumatorul nu prea ştie ce cumpără. Ce pune pe masă. Dacă a căzut un regim, am vrut libertate fără agricultură. Nu trebuia să renunţăm la reţeta sănătoasă a pîinii. Pe la noi sîntem în căutarea pîinii care ni se potriveşte. Aflu de la un confrate că Germania fabrică cea mai bună pîine din lume. Îmi spune că nemţii au încurajat cercetarea, agricultura ecologică în fapt. Statul este implicat în pîinea neamţului. Germania este ţara care îşi reconsideră tradiţia chiar şi în reţetele de pîine. Aşa că ştirea că anul acesta este posibil să fim pe locul întîi în Europa la grîu nu este o mare victorie pentru noi. Că se potriveşte zicala mai veche: grîul nostru cum s-a dus, cînd în jos şi cînd în sus… De la holda românească la pîinea de pe masa noastră, drumul trece prin ţări străine. Ferice de cei care mănîncă o pîine bună. Ceilalţi privim cum se duc vagoanele cu grîu şi aşteptăm să vină maşina cu pîine. Pîinea cea de toate zilele.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.