Puţină istorie ne poate fi de folos! Mai ales în hăţişul acesta de păreri de multe ori cam fără protocol, în ceea ce ne priveşte ca naţiune. Să ne amintim de anul 1940, poate cea mai neagră filă din istoria noastră. Numai în cîteva luni, am pierdut o treime din ţară. După căderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord către URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin nemilosul Dictat de la Viena. Iar peste o săptămînă, în 7 septembrie, cedam şi Cadrilaterul, bulgarilor. Pentru înţelegerea evenimentelor din acel an, am apelat la memoriile lui Mihail Manoilescu (iulie-august 1940), apărute în 1991 sub titlul Dictatul de la Viena, ministru de externe al României, căruia dictatul i-a impus dramatica misiune de a semna în numele guvernului cedarea temporară a Ardealului de Nord. A fost un an frămîntat, cu mari mişcări diplomatice, care vizau sfîşierea României. Pentru a înţelege ce s-a petrecut, trebuie să ştim că politica europeană era dominată de cursa dintre Germania şi URSS, care sub masca unui tratat de amiciţie căutau să-şi asigure poziţii teritoriale cît mai favorabile. Conflictul româno-ungar a fost subordonat acestui context politic. Germania, pentru a menţine bune raporturi cu sovieticii, a decis să le facă noi concesii teritoriale. Aşa se explică sfatul dat României să accepte cedarea Basarabiei, oprirea atacului Ungariei şi Bulgariei împotriva noastră. Dar Ungaria a şantajat Germania cu începerea imediată a unui conflict împotriva României, spunînd că are acceptul URSS. Sovieticii doreau o frontieră strategică eficace, care era Munţii Carpaţi. Cu mintea lor politică, acest obiectiv nu era o expansiune, ci o legitimă apărare. Aşa au luat Bucovina de Nord, i-au sfătuit pe bulgari să rămînă pasivi cînd au cerut Basarabia, dar i-a încurajat pe unguri să ne preseze. Chiar au fost concentrate trupe la graniţa noastră de vest. Nici Anglia nu ne-a fost favorabilă. Dorea ca noi să intrăm în conflict cu Ungaria pentru a precipita conflictul germano-sovietic. Ministrul Angliei la Budapesta se mira că ungurii încă nu ne atacă. SUA nu s-au arătat interesate de eveniment. Japonia ne-a sfătuit să cedăm. După 77 de ani ne putem întreba: ce s-ar fi întîmplat dacă nu am fi cedat? Manoilescu, bine înfipt în realitatea acelor vremuri, crede că dacă am fi refuzat ultimatumul de la Viena, Ungaria şi Bulgaria ne atacau imediat. Ungaria miza pe această alternativă pentru a cîştiga un teritoriu mai mare. Sovieticii ar fi intervenit pentru a-şi asigura Carpaţii. Germania ar fi intervenit pentru ca atacul din vest să fie mai rapid decît cel din est. Cursa germano-sovietică depăşea faza diplomaţiei şi intra într-o fază militară pe trupul României sacrificate. URSS în vremea aceea era convinsă de dreptatea Ungariei şi Bulgariei în revendicările lor faţă de noi, aşa că în această privinţă se întîlnea cu convingere cu Germania şi Italia. Guvernele României nu au făcut mare lucru pentru a convinge conducătorii acestor ţări de dreptatea cauzei noastre în problema Ardealului şi Cadrilaterului. Au rămas la convingerea naivă că numai cu pavilioane costisitoare, cu dansuri şi artă culinară se rezolvă propaganda românească în străinătate. Cînd eşti în pericol, soarta îţi este jucată de uriaşi, nu faci economie de surîsuri amicale. Şi un lider sîrb ne-a atacat în timpul crizei basarabene declarînd că “Basarabia nu e românească fiind locuită de moldoveni”. În anul 1940 România era înconjurată de duşmani. Hitler în scrisoarea către rege scrie că dacă România ar încerca să stăpînească primejdiile care o ameninţă, “mai devreme ori mai tîrziu poate însemna nimicirea României”. Cumplită, arogantă şi defăimătoare atitudine! La tratativele de la Turnu-Severin, eşuate, liderii maghiari au fost teribil de înverşunaţi în privinţa revendicărilor. Şi a venit ziua Dictatului, după o ţesătură diplomatică acerbă. Ministrul îşi aminteşte: “Pe masă stătea împăturită o hartă ca o sentinţă de mort. Cînd am privit toată grozăvia împotriva Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa!” În zbuciumul lui sufletesc, după ce şi-a revenit, a spus unui apropiat: “Ce soartă tragică au avut reprezentanţii României ori de cîte ori au venit în contact cu Marile Puteri”. Graniţa trasată la Viena nu a fost una etnică, ci una pur strategică. Diplomatul român crede: dacă la 30 august nu acceptam Dictatul eram nimiciţi ca stat şi ca armată naţională. Epilogul Dictatului: “Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a sinucis. Musolini a fost împuşcat. Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare, Ciano sub gloanţe, Teleki s-a sinucis, Csaky a murit în condiţii stranii, Bardossy, devenit premier al Ungariei, a fost executat”. Iar ministrul Manoilescu a murit în închisoarea de la Sighet 1950. Moartea a fost anunţată familiei după 8 ani. Atenţie, încheie ministrul, “Transilvania noastră e vrăjită”. Am scris toate acestea să se ştie ce s-a întîmplat fix în urmă cu 77 de ani! Vremurile noastre sînt la fel de agitate. Sfidări vin din Est şi din Vest.
