Patria lui Nichita…

0
247

Ca orice tânăr, pe atunci, de vârsta mea, l-am perceput pe Nichita Stănescu drept cel mai mare poet al generaţiei sale. Mai erau între noi şi sorescieni (receptaserăm, prin anii 1970, volumul de parodii „Singur printre poeţi”), dar Nichita era inegalabil. Ulterior, ca istoric, i-am sesizat, prin poeziile sale sociale şi prin interviuri, importanţa pentru conştiinţa colectivă românească. Nu cu mult înainte de moarte, a rămas impresionat de zicala pe care i-a spus-o într-o zi un prieten: „Nu mor caii când vor câinii!” Şi-a imaginat ţara drept calul, iar pe inamici i-a văzut drept câini şi a arătat că au dat nămeţi gigantici şi ţara nu a pierit, au venit şuvoaie de apă şi ţara nu s-a potopit, ne-au ajuns cutremure şi noi am rămas. În plus, a concluzionat: „Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia de-a-ncălare pe un cal, nu de-a-ncălare pe un câine”. Să fie aici doar alegorie şi poezie în proză sau dragoste profundă de România? Ulterior am dat de o propoziţie care m-a învăluit şi pe care o consider şi azi mai importantă decât un tom erudit: „Limba română este patria mea”. Fireşte, zicerea aceasta are un context al ei: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, o dată este patrie de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.” Şi mai departe: „Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie, am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.”
Proslăvirea limbii române au făcut-o, de fapt, aproape toţi marii noştri scriitori, istorici, intelectuali, oameni de cultură. Mihail Kogălniceanu, la 1843, la Iaşi, numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, reconfigurând România ante litteram, pe baza limbii noastre. Alexe Mateevici numeşte limba noastră „sfântă”, „comoară”, „foc ce arde” şi păstrează flacăra naţionalităţii. Duiliu Zamfirescu punea ca motto la deschiderea ciclului Comăneştenilor cuvinte memorabile: „Suntem datori să citim în limba noastră; popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Eminescu vede în trecut „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.
Toate acestea ni se pot părea metafore, gânduri, imagini artistice, vorbe frumoase, numai că limba a fost mereu „reazemul naţionalităţii”. Limba română ne-a păstrat prin secole identitatea. Există o mărturie istorică în acest sens, poate cel mai frumos elogiu adus de un străin limbii române. Este vorba despre umanistul şi cronicarul italian Antonio Bonfini – secretar al regelui Matia Corvin – care (pe la 1480-1490) i-a lăudat pe români (pe care i-a cunoscut direct) pentru latinitatea lor. Bonfini se mira cum au putut românii, adică acele „colonii romane” aduse de Traian şi apoi copleşite de valurile în migraţie, să păstreze limba latină la Dunăre şi în Carpaţi. Şi tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune: „Înecate sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”. Italianul crede că românii şi-au putut menţine identitatea fiindcă şi-au preţuit mai mult limba decât viaţa. Altfel spus, românii au fost şi sunt încă români datorită limbii lor, aşezate de ei mai presus de fire. Alte nea­muri au fost lăudate pentru vitejia lor, altele pentru cuceririle pe care le-au făcut, pentru talentul de a produce bunuri materiale, pentru ascuţimea spiritului, pentru străbaterea mărilor şi oceanelor, pentru apărarea democraţiei şi libertăţii etc. Nici românii nu s-au lăsat bătuţi mereu (şi-ar fi pierdut ţara), nu s-au dezis de prelucrarea roadelor pământului (ar fi sucombat de foame), nu au ocolit poezia şi povestirea (ar fi pierit spiritual) şi nu au trăit numai în dictatură (s-ar fi pietrificat), dar au făcut ceva mai presus de toate: şi-au apărat limba, pe care, aşa cum spune Nichita, au considerat-o patria lor.
Elogiul adus patriei prin limbă este mai frumos decât cel adus prin istorie, prin prezent şi viitor, prin moşi şi prin eroi, prin glorii militare. Dacă patria numită ţară ne-a fost ameninţată, ciuntită şi luată chiar, câteodată, am păstrat me­reu patria numită limba română şi astfel am rămas în viaţă pe acest pământ.
Acad. Ioan-Aurel Pop

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.