Întrebări care ne-au ocupat câţiva ani din viaţă, pentru a descifra misterele Revoluţiei din 1989 au trecut acum în eşaloane secunde ale preocupării. Aproape au dispărut din orizonturile noastre. A venit tranziţia cu schimbările ei, dar mai ales cu adaptarea noastră. O parte dintre români au luat calea străinătăţii. Aşa că unele voci mai accentuate s-au risipit. Puţini mai suntem cei care ne punem întrebări despre Revoluţia din România. (Augustin Buzura m-a convins că este adecvat acest termen). Cei rămaşi în ţară, care au trăit în miezul acelui decembrie, s-au stins din viaţă, ori nu mai sunt luaţi în seamă.
Generaţiile noi au alte proiecte. Mai sunt însă suficienţi curioşi care-şi pun întrebări despre evenimentele de atunci. Dar, după aproape trei decenii, şi-au format păreri în bătaia vântului. S-au scris cărţi, mai mult sau mai puţin convingătoare. Fiind un pasionat al lecturii, am adunat multe informaţii pentru care nu bag mâna în foc. De aceea, fenomenul schimbării l-am abordat în scris cu multă prudenţă, tocmai pentru a nu răspândi ştiri false.
Nu oamenii politici intraţi în hora acelor zile m-au convins. Deşi au avut şi ei rolul lor. Doi generali mi-au atras atenţia. Unul era generalul Ştefan Guşă, iar celălalt generalul Iulian Vlad. Primul, cu armata, al doilea, cu securitatea. Generalul Guşă s-a stins prematur din viaţă, în împrejurări suspecte, la 54 de ani, iar generalul Iulian Vlad a trecut la cele veşnice, sâmbătă, 30 septembrie, la vârsta de 86 de ani.
Oricâtă lectură ai avea, nu ai cum să pătrunzi în mecanismele secrete ale funcţionării fostei Securităţi. Şi, totuşi, s-au prelins informaţii care întreţin arderea curiozităţii. Generalul Vlad rămâne un personaj complex. Un personaj de roman. Despre întâmplările din acel decembrie, şi după aceea, nu există aproape nimic consemnat oficial, fiindcă aşa a fost rânduiala deciziilor şi acţiunilor aflate sub incidenţa deopotrivă benefică, dar şi nefastă, a secretului şi raţiunilor de stat.
Un cronicar al acelor evenimente este generalul Aurel I. Rogojan, fostul director de cabinet al generalului Vlad. Aşa, ceaţa din jurul unui personaj cheie, din timpul Revoluţiei, a început să se risipească. Aflăm că fără câteva decizii ale generalului Vlad cursul evenimentelor din decembrie 1989 putea lua o turnură periculoasă pentru existenţa statului naţional unitar român. Deoarece premisele unui război civil fuseseră create, iar intervenţia externă era pregătită şi acceptată. Când vezi scrise negru pe alb asemenea mărturisiri nu ai cum să nu tresari. Să porţi frica a ceea ce se putea întâmpla cu ţara ta. Când ţi se amintesc şi numele unor puternici ai lumii de atunci, care au fost de acord cu năvălirea în România, şi acum te strânge în spate. Ni se spune din cadrul fostelor servicii că nume cardinale ale acelui timp au acceptat intervenţia.
Ne aducem aminte şi noi, civilii speriaţi ai acelui decembrie, cum se încrucişau informaţiile, alarmele false şi diversiunile. Toate sugerau un prag critic şi angajarea în luptă cu un inamic care-şi ascundea faţa. Aflăm că generalului Vlad îi datorăm o ţară necucerită. Deşi Mitterrand a trimis unităţi speciale la graniţele României (Ungaria şi Bulgaria), Bush i-a confirmat lui Gorbaciov acceptul intervenţiei, iar ministrul ungar al apărării a fost primul ofertant „al ajutorului militar”, ordinele generalilor au zădărnicit negrele intenţii.
Poate au fost şi oameni politici. Cert este că generalul Vlad a fost condamnat la 24 de ani de închisoare, din care a ispăşit patru ani. Marile enigme ale istoriei recente. Cu o zi înainte de moartea generalului, am citit în Dosarele Cotidianul revista „Vinovatul de serviciu – generalul Iulian Vlad”. Un sumar incitant, cu referiri la conspiraţii anti Ceauşescu, misterul războiului Brucan contra Vlad, secretul întâlnirii Ceauşescu – Gorbaciov, securitatea contra KGB. Apoi, detalii despre cum s-a împiedicat o vărsare de sânge şi planul de destrămare a ţării.
De aici am aflat ştirea generalului Rogojan că fostul şef al Departamentului Securităţii Statului i-a încredinţat o parte din confesiunile sale. Au rezultat peste 800 de pagini, reunite în volumul „Iulian N. Vlad. Confesiuni pentru istorie”, în curs de apariţie la Editura „Proema” din Baia Mare, instituţie care l-a invitat pe generalul Vlad în două rânduri în oraşul de pe Săsar. Fostul lui director de cabinet îi face portretul: „învăţător, militant al mişcărilor de tineret, diplomat în ştiinţe juridice, militar de carieră, spirit erudit, familist desăvârşit, reformator al locurilor prin care a trecut, loial României şi devotat al cauzei naţionale, generalul a avut puterea să ia decizii de risc personal”.
În carieră a avut parte de evenimente faste şi mai puţin agreate. Şi instituţia pe care a condus-o era percepută diferit în istoria recentă. Volumul de la „Proema” va limpezi multe din misterele Revoluţiei române. Fără îndoială, generalul Vlad rămâne un martor pentru istoria recentă. Care încă se lasă nedesluşită.
