A te întoarce, fie că este în timp, cu gândul, fie că este fizic, cu trupul, ar trebui să fie uşor, doar ai mai fost acolo, îţi este deja cunoscut. Familiaritatea locului sau fiorul amintirilor îţi oferă dulcele sentiment de siguranţă. Mie, cel puţin, locul cunoscut, omul cunoscut, lucrul cunoscut îmi trezesc o stare de bine prin faptul că elimină neprevăzutul şi, bineînţeles, frica.
Şi totuşi, Deseştiul, binecunoscutul meu sat natal, învăţătorul meu dintotdeauna, îmi pare nou- nouţ. Poposesc aici de mai bine de un an şi jumătate, împreună cu familia mea, şi îmi este încă proaspătă mirarea să văd cu câtă uşurinţă şi repeziciune armonia satului şi identitatea omului s-au schimbat. Văd feţe zâmbitoare aparent, ce aleargă de colo-colo să fie, să aibă, să devină ceea ce nu sunt . Nu pare a şti nici unul ce caută de fapt întrucât societatea le cere un lucru, iar instinctele altul, astfel îndepărtându-se de ei înşişi. Încerc din răsputeri să mă reidentific, să îmi regăsesc locul, dar cum să o fac fără să mă las cuprinsă de freamătul lor?
Am căutat armonie în priviri blânde şi-n poveşti scurte şi printre murmurul de voci nedesluşite am găsit cărarea ce o căutam: frumuseţea momentelor trăite demult, bucuria ce-mi umple sufletul când vorbesc de mersul la şcoală cu sania, când mă opream două case mai jos pe uliţă să îl iau cu mine pe Gheorghe, colegul meu de clasă, doar ca să tragă sania înapoi pe uliţă în sus, cu mine pe ea. Iar eu îi dădeam caietul. Sau zilele de sărbătoare, când coboram în sat să o văd pe Măria Bolohoii cu prietenele sale, cum se plimbă pe drum în sus şi în jos. Aveau pantofi de lac, albi, cu toc subţire, ce se potriveau perfect cu costumul tradiţional. Mi se păreau nespus de frumoase. Sau de Crăciun!! Vai, Crăciunul! Bucurie pură, lumină şi energie neîntrerupte erau şi sunt pentru mine sărbătorile de iarnă! Şi mă adâncesc din nou în amintiri… Şi aici sunt eu, eu cea pe care o caut. Aici e satul meu, aici mă identific cu voi, deseştenii adevăraţi, oamenii pe care îi admiram. Vă recunosc şi acum, şi mă aplec în faţa voastră, căci voi sunteţi adevăraţii dascăli. Te trec fiori doar uitându-te în ochii fetelor lui Mărincaşu’, înalte, zvelte, mereu cu capul sus, parcă privesc mereu înainte, iar zâmbetul lor larg te umple de bunătate. La fel şi Ioana lui Petrea Petri, soţii şi mame desăvârşite. Ele sunt întruchiparea femeii de la ţară, a femeii adevărate, care cunoaşte adevăruri ascunse, iar dacă lumea asta întreagă ar fi pe mâna lor, cu siguranţă, ele ar şti ce să facă cu ea.
Cum să trăieşti în armonie cu natura înveţi de la familia lui Niţa Gânjului. Chibzuinţa şi calmul lui Vasile Gânju fac din meşteşugul tâmplăriei o adevărată artă. Nu am întâlnit nicăieri un om mai pasionat, care să îmbrace în atâta dragoste şi dăruire munca sa.
Valoare şi frumuseţe, talent şi imaginaţie, se află în tot ceea ce creează meşteri ca Radu Gânjului. Oameni ca voi au rămas conştiinţa satului, pilonii eticii şi moralei străvechi. Voi ascundeţi în umbra voastră, cultura şi tradiţia pe care toţi o doresc să o cunoască. Voi sunteţi adevăraţi învăţători ai comunităţii noastre exemplul ce trebuie urmat.
Mă regăsesc în voi, deseşteni la origini, şi mă apropii de mine însămi.
Ioana ZAH
