Copilăria şi adolescenţa lui Mihai Eminescu

Pentru noi, românii, Anul Nou se naşte odată cu Eminescu, la 15 ianuarie. Atunci, mai mult ca oricând, ne amintim de Eminescu cu dragoste, cu un „dor dureros de dulce”! Opera lui o citim şi azi cu sufletul, pătrundem cu mintea prea multele înţelesuri, inima se înfioară de emoţii [1]. Românii continuǎ sǎ îşi iubească poetul: „Frate Mihai. De fapt, noi te serbăm în ori ce zi ” [2].
Pentru a stimula interesul elevilor pentru lectură şi a-i determina să citească cu plăcere poeziile lui Eminescu poate că ar trebui să-l cunoască pe copilul frumos, nu prea înalt, cu părul negru bogat, ochii negri şi faţa smeadă, care până la vârsta adolescenţei, şi-a petrecut copilăria într-un un sat idilic, cu un peisaj feeric situat în mijlocul pădurilor.
La o primă impresie, copilul Mihai Eminescu nu părea a fi nici mai cuminte şi nici mai zvăpăiat decât oricare alt copil crescut în aer liber, la ţară. Am putea să ni-l ima­ginăm ca pe un puşti melancolic, timid, îndreptat către visare însă poetul însuşi se descrie pe sine, copil aflat la vârsta ino­cenţei, ca fiind vrăjit de jocurile copilăriei şi de mirajul perioadei tuturor posibilităţilor în care jocul, râsul şi voia bună nu au limite, iar timpul răbdător nu se grăbeşte.
Micul Eminescu era un puşti dezlănţuit, jucăuş şi hiperactiv, devenind în scurt timp spaima satului Ipoteşti, care încăleca pe câine şi ataca gâştele, speria puii şi făcea o gălăgie de nedescris. Era un copil care urla prin curte, bătând pasul prusian, cu chivară pe cap, spre panica coteţelor, se urca pe şură, trăgea cu praştia în tot ce mişcă, se ascundea în casă prin rafturile de la scrin, aşa îl descrie Călinescu în lucrarea biografică pe care i-a dedicat-o marelui poet [3].
Mai sunt mărturii precum că băiatul prindea şi băga şerpi în scorburile de nuc, ca să-i sperie pe cei care încercau să se caţere după nuci. Singurul partener de joacă era Ilie, fratele său cu trei ani mai mare, un copil bălai şi la fel de neastâmpărat ca Mihai. Născoceau jocuri caracteristice copiilor de la ţară. Se jucau împreună de-a războiul şi făceau iureş în tot satul. „Copii eram noi amândoi / Frate-meu şi cu mine / Din coji de nucă car cu boi / Făceam şi înhămam la el / Culbeci bătrâni cu coarne“, scria poetul.
Fratele său mai mare îi citea aventurile lui Robinson Crusoe şi se luptau apoi cu adversari teribili pe uliţele satului şi „umpleau astfel lumea de chiot şi poveste” .
După ce se săturau de bătălii şi de escaladat şoproanele gospodăriilor, cei doi fraţi se scăldau la balta mare din ochiul de pădure unde dădeau frâu liber ima­ginaţiei, construind din lut, Cetate mândră la privit împrejmuită cu turnuri mari de tinichea şi de ziduri impunătoare. Fratele Ilie, era împăratul cetăţii şi-i dădea solie, să meargă la broaşte, să le provoace la bătălie pentru a decide cine-i mai tare ”multe broaşte noi am prins / Îmi pare chiar pe rege / Şi-n turnul negru le-am închis, însă pe seară, războiul s-a stins, lăsând în urma lor, pacea. Broscuţele şi-au recăpătat libertatea şi în balt-adâncă s-au cufundat şi drept răsplată pentru faptele de vitejie … frate-meu m-a desemnat / De rege-n miazănoapte; împăratul milostiv i-a dat mâna fiicei sale care i-a devenit soţie. Eminescu a avut o copilărie idilică, ţărănească. Pădurile erau aproape iar el avea o fire neastâmpărată. ”Cu o carte şi doi-trei covrigi, dispărea de acasă înfundându-se prin codrii din apropierea Ipoteştilor şi înnoptând pe unde putea“, scria Călinescu.
Vara, îşi petrecea timpul în plimbări lungi în jurul satului Ipoteşti, străbătând dealurile, văile, luncile şi pădurile. Uneori, lipsea zile întregi de acasă, spre îngrijorarea părinţilor „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă isvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam / S-aud cum apa sună-ncetişor: / Un freamăt lin trecea din ram în ram / Şi un miros venea adormitor / Astfel ades eu nopţi întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas“, avea să scrie el în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”[4].
La fel de mult ca-n pădure îi plăcea la stâni, unde mânca şi vorbea cu ciobanii, dormind în bordeiele lor“. Era prins uneori cu potera călare, fiindcă dispăruse de prea multă vreme şi era adus acasă cu forţa.
Iarna participa la şezătorile din sat unde îi plăcea să asculte doine şi balade, proverbe, basme, zicători, aşa cum mărturiseşte mai târziu” Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, /Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.” [5].
Se hrănea cu poveştile bătrânilor. Cel mai mult lui Eminescu i-au plăcut în copilărie poveştile fantastice despre ”zâne îmbrăcate în aur şi lumini”, snoave, ghicitori, născociri populare, vechi legende cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi zmei. În pădurile Ipoteştiului regăsea această lume de basm. De altfel, criticii literari spun că lumea basmelor, natura şi copilăria ţărănească i-au marcat definitiv creaţia [6].

Bibliografie
[1]. Chioran Viorica – Interferenţe intre literatură şi ştiinţe. Baia Mare, (2016)
[2]. George Filip – Mihail Eminescu – Montreal, (2004)
http://www.geocities.com/comunitatea_romina/filipgeorge_eminescu.htm
[3]. Cosmin Pătraşcu Zamfirache – Copilăria neştiută a „băietului“ Mihai Eminescu: adevarul.ro/locale/botosani, (2016)
[4]. http://www.istorie-pe-scurt.ro/copilaria-şi-adolescenta-lui-mihai-eminescu, (2017)
[5]. Apopi Mariana Diana – Copilăria lui Mihai Eminescu, (2011).
http://www.sighet-online.ro/copilaria-lui-mihai-eminescu/dale-parintilor
[6]. Stela Iancu – Aceşti copii excepţionali, pag. 69-74, Iaşi, (2000).

Prof. dr. Viorica Chioran, Şcoala Gimnazială nr. 4, loc. Poienile de sub Munte, Maramureş