Parlamentul European a dezbătut legile justiţiei din România, însă discursurile de la tribună au fost doar un pretext pentru europarlamentari de a se poziţiona politic, ceea ce intră în logica democraţiei, scopul lor fiind să-i convingă pe alegători, iar pe adversari să-i dezonoreze. Iată că şi la Strasbourg, după cum bănuiam, se practică atacul la persoană/partid şi abuzul verbal, pe considerentul că este mai uşor să faci publicul să-şi piardă respectul faţă de oponent, decît să aduci argumente solide în favoarea opiniei tale.
Situaţia nu-i nouă, oamenii politici se ceartă din Antichitate, celebrul orator Demostene, „băutorul de apă”, a fost obligat să se sinucidă pentru a nu fi ucis. Primul Parlament al României era aspru criticat de presa partinică, însuşi Mihai Eminescu folosea arma dură a cuvîntului pentru a-i nega pe adversari. Şi astăzi luăm politica prea în serios, astfel că pe unii îi aplaudăm, iar pe ceilalţi îi huiduim. Ar trebui să ne comportăm la fel cu toţi, să le cerem să facă ceva concret şi să-i votăm pe cei care ţin seama de dorinţele noastre.
Spectacolul parlamentar şi extraparlamentar seamănă adesea cu păruiala, politicienii îşi aruncă vorbe de scădere, îşi pun porecle, folosesc insulta şi atacul la persoană pentru a-şi batjocori adversarii ideologici şi a-i atrage pe alegători de partea lor. Dar adevărul pe unde l-aţi lăsat?… Unii cred că prin formule retorice poţi înfrînge adevărul. Aparent se poate, practica arată că manipularea este avantajoasă, efectele sînt foarte bune cînd reuşeşti să-i faci pe alegători să-şi piardă respectul faţă de un politician sau faţă de un grup. Partidele au rolul să se provoace reciproc, să erodeze baza adversă, să capteze încrederea publicului, dar nu e suficient.
Treburile politice au nuanţe, între ideologia de dreapta şi de stînga practic nu mai există diferenţă, sînt asemănătoare, stînga aflată la guvernare aplică şi idei de dreapta şi invers. Partidele devin din ce în ce mai aplecate spre protecţia socială, pentru a aduna voturi de la cei mulţi şi a le cîştiga bunăvoinţa. Nu mai există electorat fidel, trece fără remuşcări de la un partid la altul, ceea ce întăreşte ideea că poporul este capricios, îşi devorează fiii/reprezentanţii. Alegătorul contemporan are adesea idei preluate de-a gata, tinde deci să se plafoneze şi să nu gîndească singur şi în propriul interes, se lasă sedus de retorica politicianistă, de critica excesivă şi manipulatoare.
Mereu au existat în societate şi vor fi disfuncţionalităţi, însă individul matur are obligaţia morală să se regăsească alături de cei mulţi (fie şi săraci), de adevărul întreg, nu de parte. Dar cînd politicienii îşi dau singuri indemnizaţii şi pensii speciale, atunci statul deviază grav de la democraţie şi o ia la vale spre plutocraţie, spre îmbogăţirea unor categorii ocupaţionale. Unii lideri de opinie minimalizează voinţa poporului şi caută ca puterea politică să fie dirijată după sfatul unor aşa-zişi specialişti, însă aceste experimente vor fi sortite eşecului – căci voinţele individuale trebuie să se supună voinţei generale.
Ne raportăm la valorile occidentale din ce în ce mai mult, dar constatăm că nu sînt fixe, cum credeam în urmă cu 11 ani, la aderare. Şedinţa restrînsă a Parlamentului European ne-a arătat că există minimum două adevăruri politice. În faţa acestei situaţii postmoderne, poporul şi statul de drept sînt primele entităţi denigrate, se ajunge la derută, puterile nu se recunosc unele pe altele, se contestă vehement şi cădem în anarhie (nu mai respectăm nimic). Două sînt concluziile, fie că forţele rele acţionează pentru a eroda statul român, fie sîntem incapabili de democraţie şi din dorinţă de putere preferăm dezordinea şi insecuritatea, precum copilul ce nu acceptă să împartă jucăria cu fratele său şi atunci o strică!…
