Ana Hossu, „singura interpretă vocală reprezentativă pentru zona denumită de etnomuzicologi Ţara Chioarului” – aşa cum o caracteriza Ion Filip, regizor şi realizator de emisiuni folclorice al Televiziunii Române -, îşi va aniversa în data de 14 martie ziua de naştere. Mai mult, primăvara aceasta, îndrăgita artistă va însemna în calendar 46 de ani de la debutul ca solistă de muzică populară, bifat cu prilejul realizării filmului de televiziune „Ţara Chioarului – vatră folclorică”.
• o copilărie fericită, în mijlocul naturii
Reporter: De câţi ani „slujiţi” cântecul popular şi cum a început povestea carierei dumneavoastră?
Ana HOSSU: Ca orice prunc care s-a născut cu dragostea de a cânta, mi-am exersat încă din fragedă pruncie glasul, interpretând în felul meu cântece, doine, colinde, pe care le-am auzit de la mama mea, Anastasia. Aceasta avea un glas plăcut, melodios şi-mi făcea inima să tresalte. Sincer, mă emoţionam foarte tare când o auzeam pe mama cântând. La îndemnul învăţătorului satului Mesteacăn (satul meu natal), Costin Ioan, am urcat pe scena căminului cultural cu horea „Mesteacănu-i sat micuţ”. Au urmat concursuri locale, judeţene, interjudeţene şi naţionale între elevi încă din clasele I-IV, la care am obţinut premii importante atât ca solistă vocală, fiind acompaniată de fraţii mei Traian şi Valer la clarinet şi fluier, dar şi ca dănţăuşă cu formaţia de jocuri populare. Prima mea scenă a fost „în pruni” sau „pe garduri” unde urcam şi culegeam prune, dar şi cântam, îmi făceam programul artistic, iar publicul imaginar era întregul univers cu toate fiinţele lui. Mă bucuram tare mult ca şi copil, mă prezentam singură şi ajungeam şi prin ţări străine de care auzisem la acea vârstă. Pot să vă spun că am avut o copilărie fericită, în mijlocul naturii. Desculţă, lipsită de griji şi plină de vise.
R.: Care este cântecul care v-a consacrat?
A.H.: Elevă de liceu fiind, am fost descoperită de o echipă TVR Bucureşti, condusă de regizorul Ion Filip, când am debutat cu balada Cetăţii Chioarului sau a cetăţii de Piatră şi horea chioreană „Nu horesc că ştiu hori”. De atunci au trecut 45 de ani şi, într-adevăr, am încercat să slujesc cântecul popular cât mai bine şi din tot sufletul, iar primele cântece şi balade au rămas vii în filmoteca TV Bucureşti.
• reguli clare: să-ţi culegi folclor cu magnetofonul de pe văile folclorice
R.: Care zonă o reprezentaţi cu precădere şi care ar fi principalele trăsături care îi definesc cântecul?
A.H.: E vorba de satul Mesteacăn, comuna Valea Chioarului. Acesta se află în zona folclorică a Chioarului, dar situat, în acelaşi timp, la intersecţia zonelor Lăpuş, Someş şi Codru, de aceea în cântecele mele se regăsesc influenţe clare din zonele amintite. În zona Chioarului întâlnim doina, balada, cântecul de cătănie, de nuntă, de înstrăinare, jale şi dor, cântecul de voie bună şi de joc. Ţăranul român şi-a cântat bucuria, tristeţea şi-amarul dintotdeauna când mergea la muncile câmpului: arat, semănat, cosit, adunat fân sau roadele câmpului toamna, niciodată nu era trist, mergea pe drum fluierând. Aşa au apărut creaţiile populare cu versuri pline de esenţa existenţei ţăranului de altădată. Femeile au cântat la secerat „Bade de la secerat”, „Aşa bade, ară bine” etc. Aşa s-au născut cântecele strămoşilor noştri pe care generaţii la rând le-am transmis de-a lungul zecilor şi sutelor de ani.
R.: Cum a intrat muzica populară în sufletul dumneavoastră? A existat un model artistic după care v-aţi ghidat?
A.H.: Cum mai spuneam, primul model pentru mine a fost mama mea, Anastasia. Lucrând tot timpul, cânta stâmpărându-şi inima de doruri, iar eu o ascultam cu mult drag şi interes şi-mi doream să cânt ca şi ea. Ca modele, din rândul interpreţilor deja cunoscuţi atunci prin radio şi televiziune, le aveam pe: Angela Buciu, Florica Bradu, Sofia Vicoveanca, Irina Loghin etc.
R.: De unde şi cum v-aţi cules cântecele?
A.H.: Primele cântece le-am învăţat de la mama: doină „Bade de la secerat”, cântec de înstrăinare „Duce-m-aş nu ştiu drumul” etc. În septembrie 1972, în urma unui concurs de admitere la Orchestra Profesionistă „Meseşul” din Zalău ca solist vocal, mi-am început cariera artistică cu adevărat. În viaţa de artist profesionist erau nişte reguli clare: să-ţi culegi folclor cu magnetofonul de pe văile folclorice ale Sălajului, cel puţin 25-30 de hori bătrâneşti să fie prezentate la comisia de verificare internă, anual, din care măcar 10 să fie aprobate pentru noua stagiatură, ca linie melodică şi text (era interzis să cântăm melodii sau texte de la alţi solişti, totul trebuia să fie nou). Aşa am cutreierat foarte multe sate de pe valea Agrijului, Almaşului, Someşului, Barcăului, Crasnei – toate în Sălaj, dar, în acelaşi timp, aveam repertoriu din Chioar, încă din vreme liceului.
• 20 de casete, 6 discuri Electrecord, 6 CD-uri
R.: Vorbiţi-ne puţin despre activitatea artistică care a urmat, discuri editate, spectacole, înregistrări.
A.H.: În vremurile îndepărtate, anii 1970-1990, nimeni nu putea să facă un pas fără a fi examinat de o comisie de specialitate în folclor, radio, TV sau Electrecord. Trimiteai o bandă de magnetofon sau caseta cu cântecele pe care doreai să le înregistrezi. Specialiştii ascultau şi aprobau sau nu cântecele sau o parte din ele, se cereau modificări la versuri sau la interpretare dacă era cazul. Aşa se ajungea la cele trei instituţii pentru a te lansa. Primul pas trebuia făcut la radio. Cu horile respective puteai fi selectat pentru TV, iar pentru debut la Electrecord primul pas era reprezentat de 2-3 cântece noi pe un disc (placă) comun. Pasul doi – disc mic cu 4-6 cântece, singur, iar pasul trei era discul mare care aducea consacrarea. Erau selectări serioase la repertoriu, stil de interpretare propriu, iar la TV – costum autentic, fără cercei în urechi, lănţişoare de aur la gât sau ceasuri pe mână. Aceasta a fost adevărata artă populară tradiţională, ceea ce azi întâlnim mai rar. În total, de-a lungul carierei am: înregistrările audio (casete – 20 bucăţi), discuri Electrecord – 6 bucăţi, CD-uri – 6 bucăţi, din care 2 realizate cu o firmă internaţională Arc Music, Anglia, cu sediul central în Florida, SUA. Spectacole sunt foarte multe la număr, în toate judeţele ţării şi străinătate, iar primele înregistrări la radio le-am efectuat în 1972, la Radio Cluj şi Radio Bucureşti cu orchestra Meseşul Zalău, dar şi cu orchesta Radioteleviziunii Române cu mari dirijori: Paraschiv Oprea, George Vancu etc.
R.: Vă implicaţi în caravana Măriucăi Verdeş de a promova folclorul în şcolile din Maramureş. Care e aportul dumneavoastră în acest proiect?
A.H.: Da, recent, am fost invitată de Măriuca Verdeş pentru promovarea folclorului în şcolile din Maramureş şi voi fi prezentă şi eu alături de alţi invitaţi ai săi în zilele de 9-13 martie. Voi prezenta atât doine, balade, cântece populare din propriul repertoriu, cât şi imnuri religioase şi pricesne.
• „Astăzi, satul românesc este foarte trist”
R.: Ce alte proiecte aveţi în plan pentru acest an?
A.H.: Alte proiecte nu am acum, las totul în voia lui Dumnezeu care, prin oamenii săi credincioşi şi buni precum Măriuca Verdeş, mă cheamă la momentul potrivit şi în locul potrivit unde este nevoie de mine, iar eu merg cu sufletul deschis. Toate aceste acţiuni fac parte din misiunea mea pe pământ, aşadar se pare că mai am ceva de spus referitor la cântecul popular.
R.: Ce părere aveţi despre promovarea folclorului, a autenticului, în general?
A.H.: În zilele de azi, sunt foarte puţine televiziuni care promovează folclorul din ce ne-a mai rămas. Marea majoritate promovează cântecul comercial care aduce bani televiziunii şi acelor cântăreţi comerciali. Nu vreau s-o laud pe Măriuca Verdeş, dar spun un mare adevăr: este singura realizatoare TV cu care colaborez de doi ani de când mi-am încheiat şi eu profesia de realizatoare şi prezentatoare a emisiunii „Ceteraşi din satu’ meu”.
R.: Din experienţa dumneavoastră, se mai simt copiii, tinerii atraşi de muzica populară? Mai sunt interesaţi să înveţe interpretarea acestui gen de muzică?
A.H.: Există copii foarte talentaţi care iubesc muzica populară, dar au nevoie de îndrumători profesionişti care să-i călăuzească şi să-i înveţe multe lucruri.
R.: Cum vedeţi satul românesc contemporan? Mai păstrează el tradiţiile care l-au definit?
A.H.: Astăzi, satul românesc este foarte trist, gol din punct de vedere spiritual, deoarece fetele şi feciorii au plecat prin ţările Europei. În sate, au rămas mai mult bătrânii care nu mai pot munci şi nici juca. Doar îşi mai cântă doinele pe târnaţul casei şi plâng de dorul copiilor şi nepoţilor plecaţi departe.
