Dragii noştri FRAŢI BASARABENI,
Scumpele noastre SURORI BASARABENCE,
Din Ţara vechilor descălecători şi întemeietori, din străvechiul Maramureş voievodal, acum la această vreme de cumpănă a istoriei, la acest CENTENAR, măreţ şi trist în acelaşi timp, daţi-ne voie să vă dăm bineţe, să vă adresăm şi să vă îmbrăţişăm cu salutul scump şi drag, dimpreună cu toţi înaintaşii din vremuri străvechi şi până astăzi.
„Sângele apă nu se face”, de aceea, din gânduri neostoite, vă agrăim şi din profunzimea şi înălţimea inimii vă preţuim. Acum, la această mare sărbătoare a neamului, la acest ceas deşteptător, dimpreună cu toată suflarea şi simţirea românească, de aici şi de pretutindeni, din exilul şi surghiunurile nefaste ale sorţii şi istoriei, din întreaga Diasporă românească, se cuvine să ne oprim o clipă din iureşul învolburat al vieţii şi al veacului la un memento (aducere aminte) cu sinea, cu înaintaşii şi străbunii, cu neamul, cu sângele, cu limba şi credinţa şi, în acelaşi timp, să ne opintim cu mintea şi gândul înduioşat spre zările viitorului, ale copiilor, ale nepoţilor, ale urmaşilor urmaşilor noştri.
A gândi şi a acţiona astfel, în acest context al istoriei poporului nostru, face parte din a trăi la modul uman şi a ne manifesta fireşte, înseamnă că în străfundul fiinţei şi conştiinţei noastre mai este un licăr de adevăr, de identitate şi responsabilitate umană, în general, şi românească, în special. Şi, prin urmare, dându-i curs de manifestare, nu putem fi nepăsători, insensibili.
Din trecutul zbuciumat, străbătut prin cataclismele istoriei, dar ieşit biruitor, de atâtea ori, străbate ca un ecou şi răsună în conştiinţa noastră neadormită glasul şi acţiunile măreţe ale înaintaşilor, începând cu străbunii descălecători şi întemeietori de ţară, apărători împotriva hoardelor păgâne, cu marii noştri voievozi: Basarab, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir; cu marile monumente ale limbii şi culturii româneşti: Biblia de la Bucureşti (1688), Cazania Mitropolitului Varlaam (1643), Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei, cu Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, şi barzii noştri stihuitori şi aplecători ai graiului şi simţământului românesc ca: Alexei Mateevici, Pantelimon Halipa, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari şi atâţia alţii, în care simţământul românesc n-a adormit nicio clipă, ci a rămas mereu de veghe, pe baricadele vieţii şi ale devenirii întru istoria neamului nostru.
De-a lungul timpului, peste hotarele artificiale impuse de vitregiile vremii, românii din toate provinciile istorice româneşti s-au simţit totdeauna solidari pe temeiul comunităţii de origine, de credinţă, de limbă şi cultură, realizând între ei o permanentă circulaţie de valori materiale şi spirituale. Adesea, la vremuri de cumpănă şi restrişte, ei şi-au adunat forţele împotriva duşmanilor pentru a-şi salva viaţa şi destinul ca neam.
Să fim mândri că suntem români, că Bunul Dumnezeu ne-a pecetluit cu darul sfânt al credinţei creştine încă din vremea formării noastre ca popor, că ne-a înnobilat cu o „limbă sfântă”, „doina dorurilor noastre”, că ne-a aşezat pe aceste „locuri binecuvântate”, în această „grădină a Maicii Domnului”, presărată cu toate frumuseţile naturii, că ne-a înzestrat cu minţi luminate, cu eroi şi sfinţi, care ne reprezintă cu cinste şi nobleţe. Pentru toate acestea şi încă multe altele nu putem fi nepăsători, ci trebuie să dovedim că suntem urmaşi vrednici ai lor, să ne afirmăm dragostea de Patrie, să ne respectăm frăţeşte, să nu ne denigrăm sau ocărâm, să nu ne lăsăm pradă sentimentelor inferioare, ci să ne sprijinim reciproc, să acţionăm pe toate căile şi cu toate mijloacele: cu mintea sau gândul, cu vorba, cu scrisul şi cu fapta spre propăşirea noastră a tuturor, aşa cum se cuvine unor fraţi cinstiţi, loiali şi cu credinţă în Dumnezeu. Să nu uităm un principiu adeverit în experienţa vieţii şi a istoriei: Dumnezeu uneşte, înfrăţeşte, ne vrea în unitate şi armonie, pe când diavolul dezbină, învrăjbeşte, destramă şi risipeşte.
Dragii noştri confraţi! Deşi sărbătorim acest CENTENAR, sub zodia unei nelinişti pentru ziua de mâine, pentru soarta noastră a tuturor, spirituală şi materială, totuşi nu ne pierdem speranţele, ci gândim şi rostim ca şi marele nostru Eminescu, cu o sută şi ceva de ani înainte: „Sămânţa din care a răsărit acest popor e nobilă şi poporul nu va pieri, decât atunci când românii vor uita nobleţea seminţiei lor”.
Vă îmbrăţişăm cu salutul din străbuni:
„Sănătate şi voie bună!”
Trăiască fraţii noştri basarabeni!
Trăiască românii de pretutindeni!
Trăiască România Mare!
Dumnezeu să ne ajute!
Cu mult drag şi preţuire, Vasalie a lui Drăguş, Gheorghica lui Bogdan, Iuăn din Cuhea şi Maria Bâlcului, tăţi din Maramurăş
