Avem tendinţa să judecăm şi de cele mai multe ori greşim. Acest lucru s-a întâmplat şi cu prima noastră impresie despre Lycée Jean XXIII… Deşi din exterior arhitectura gotică ne ducea cu gândul la o şcoală de epocă (o comparam cu Hogwarts), în interior liceul era modernizat. Aparenţele sunt adesea înşelătoare.
Un mic-dejun diferit
Ziua a început acasă la Alison, unde dis-de-dimineaţă am avut cel mai mare şoc din viaţa mea: Alison s-a trezit singură, la 6:15, pe când eu mă aflam în cele mai dulci vise. Nu ştiu cum este posibil, nu pot să înţeleg, este impresionant cum trezirea de dimineaţă nu e o problemă pentru ea! Micul-dejun a fost total diferit faţă de ceea ce se întâmplă la mine acasă. Pe masa din bucătărie se aflau multe dulciuri, iar Alison mi-a spus să mă servesc cu tot ce doresc. Acasă, mama are grijă să nu mănânc prea mult dulce, dar o ieşire din cotidian face bine oricui. Mama ei a vorbit cu mine, comunicând în limba franceză, gesticulând şi mimând anumite lucruri. Ne-a urat o zi plăcută, iar noi am plecat spre autobuzul care urma să ne ducă la şcoală. În autobuzul în mişcare, o colegă româncă a venit să ne salute, iar şoferul a oprit imediat ce a văzut-o pe fată în picioare. Regulile trebuie respectate cu stricteţe!
Trataţi ca nişte elevi obişnuiţi
Ajunşi la şcoală, am profitat de prietenia cu Alison, care m-a primit în cercul ei de prieteni. Au vorbit cu mine de parcă aş fi fost una de-a lor, dar mai lent, pentru a-mi fi mai uşor să înţeleg. Şcoala are trei etaje, cantină, C.D.I, sală de jocuri… Cursurile francezilor n-au suferit schimbări, ei au plecat la orele pe care le aveau în mod obişnuit, pe când noi am fost însoţiţi de doamna director a liceului într-un tur al şcolii. Diferenţele dintre şcoala românească şi cea franceză au fost sesizabile încă de la început. Dacă la noi baza este teoretică, în Franţa totul se bazează pe practică. Am vizitat laboratoarele de chimie, biologie şi microbiologie, unde făceau experimente practice. Am participat la trei ore alese de noi. Eu am fost la cursul de spaniolă (am prezentat România în limba franceză) şi apoi la un curs de economie, aici profesorul tratându-ne ca pe nişte elevi obişnuiţi. N-am înţeles ce preda, vorbea atât de rapid încât chineza ar fi fost mai uşor de înţeles…
Impresii pozitive
După cele două ore, am înţeles că este o diversitate între elevi şi profesori (impresia pe care profesoara de spaniolă ne-a creat-o a fost minunată). Ultimul curs a fost de matematică, am nimerit la o clasă cu elevi mai mari cu un an decât noi. Am fost surprinsă, am devenit mai conştientă de ce se află în mintea doamnei noastre profesoare de matematică atunci când o întrebăm numai tâmpenii… Văzându-i pe elevi că nu stăpânesc noţiunile elementare m-a şocat. Deşi exerciţiile pe care le rezolvau conţineau nişte noţiuni pe care noi încă nu le-am studiat, le-am înţeles rapid, chiar şi în limba franceză, iar apoi ne-am smuls firele de păr din cap când elevii nu ştiau să rezolve nici măcar exerciţiile simple. Mai apoi, vorbind şi spunându-ne impresiile, am realizat că cel mai probabil am nimerit la o clasă mai slabă. Am plecat de la şcoală cu impresii predominant pozitive, ne-au plăcut clasele, laboratoarele, spaţiile pentru petrecerea orelor libere, cantina, care ne-a dus cu gândul la filmele americane, elevii foarte sociabili şi profesorii care au vorbit cu noi, dorind să afle mai multe despre ţara noastră.
Am vizitat o firmă locală de rulote, unde am văzut fiecare etapă de prelucrare a materialelor, până la produsul final . Întorşi la şcoală, am luat autobuzul şcolar spre casă, alături de corespondenţii francezi. Ajunse la destinaţie, eu şi Alison am fost extenuate, dar familia ne aştepta dornică de conversaţie, aşa că nu am putut decât să ne conformăm, astfel că abia la ora unsprezece seara am părăsit bucătăria. La urma urmei, scopul schimbului de experienţă este să petrecem cât mai mult timp cu francezii!
O zi cu francezii
Ziua în care trebuia să vizităm Mont Saint-Michel şi Saint-Malot a fost cea mai aşteptată dintre toate. Dimineaţa a început cu micul-dejun şi am plecat cu autobuzul la şcoală. Ajunşi la Lycée Jean XXIII, am văzut mulţimea de elevi francezi care urmau să vină cu noi, erau în jur de cincizeci, mai exact toţi cei care vor veni în România la sfârşitul lunii aprilie 2018. Păreau vioi, în ciuda faptului că era dimineaţă. Noi, nefiind obişnuiţi cu un program atât de încărcat, eram obosiţi. Am pornit cu autocarele spre Mont Saint-Michel, nu că am fi avut de ales, întrebându-ne cum se vor comporta corespondenţii noştri şi restul francezilor.
Locul a fost surprinzător, mai mare decât părea pe internet şi mai frumos. Am trecut podul peste apă şi am intrat pe poarta castelului, unde ne-am grupat pentru a începe turul. I-am urmărit pe elevii francezi, au respectat regulile pe care profesoara lor le-a spus. Un lucru admirabil este seriozitatea pe care am sesizat-o atât în familie, cât şi la elevi, ştiind când să râdă şi să se distreze, dar şi când să fie serioşi. De-a lungul turului, am vizitat interiorul castelului, al catedralei şi străzile pavate din jur. Am aflat multe despre istoria locului. Pereţii, holurile, scările m-au dus cu gândul la o Franţa medievală, la un rege şi la o regină frumoasă şi şireată. Arhitectura catedralei este minunată, sentimentul a fost inedit. Am găsit forţa să plecăm, luând o amintire de la magazin şi fotografiile făcute cu telefonul mobil.
Următoarea oprire a fost în oraşul Saint-Malot, unde însoţitorul ne-a spus că oraşul a ars şi a fost reconstruit exact ca înainte. Am urcat pe singura clădire care a rămas după incendiu şi am văzut Marea, o privelişte parcă ruptă dintr-un film. Noi şi elevii francezi am râs, ne-am dovedit mai sociabili decât am fi crezut. În timpul pentru noi, Alison m-a invitat la o ciocolată caldă, alături de prietenele ei, şi m-au făcut să mă simt bine, vorbind mai rar şi explicându-mi în engleză puţinele cuvinte pe care nu le-am înţeles. Am ajuns să mă surprind şi pe mine, mă trezeam vorbind cu ele în limba franceză. Franţuzoaicele nu s-au dovedit a fi cu mult diferite de noi, vorbeau despre şcoală, teme, băieţi, machiaje…
Ne-am întors cu autocarele la şcoală şi acolo ne aşteptau părinţii francezilor. Oboseala şi-a spus cuvântul, majoritatea elevilor erau adormiţi pe scaunele lor. Eu priveam pe geam casele atât de diferite de ale noastre, cochete, aranjate, parcă făcute din carton. Cum ar putea o casă ca aceasta să facă faţă vremii din România? După ce am intrat în casă, nu am spus nimic, rezumându-mă la un salut scurt pentru fiecare şi m-am aşezat la masă după ce am fost invitată. Mâncarea a fost bună, ca de obicei, iar Alison şi mama ei au conversat cu mine cu aceeaşi voioşie, până târziu.
Filofteia COVACIU, clasa a X-a D, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu”
