Există un spirit patriotic care se retrezeşte în Anul Centenar mai dârz în cei într-un glas şi simţire românească. O bună cunoaştere a istoriei este imperios necesară pentru a înţelege istoria şi curgerea ei. Astfel, derulând vreo patru secole în urmă, se observă cum năzuinţa pulsului românesc, aşa cum exista înaintea momentului Unirii de la Alba Iulia din 1600, a fost unul de unitate şi de împărtăşire, în ciuda multor orgolii care se antrenau în minţile şi inimile conducătorilor de pe atunci. Iată valorile comune din fibra momentului albaiulian al unui Viteaz, unificator şi făuritor al unui destin românesc. N-a fost, se ştie, de durată, însă intenţia a ieşit la suprafaţă, s-a creat un precedent de râvnă şi nădejde. Valorile nu s-au perimat cu timpul şi peste aproape un secol, la 1697, o altă Unire s-a înfăptuit pentru a restabili o legătură ruptă în anul 1054 prin Marea Schismă. Filonul unităţii poporului român a arătat din nou generozitate şi impuls comunitar de restabilire a unei comuniuni în credinţă bazată pe o chemare de Sus: ca toţi să fie Una. Tot la Alba Iulia, Mitropolitul de atunci, Teofil Seremi, avea să unească suflarea în credinţă din Transilvania cu Biserica Romei, deziderat întâlnit şi la Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), cel care semnase punctele florentine de la Conciliul din Ferrara-Florenţa. Această Unire a Bisericii din Transilvania cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei, devenind astfel Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, cu centrul istoric atât de respectat de la Blaj, a susţinut demersurile de-a lungul timpului pentru drepturile românilor şi emanciparea populaţiei transilvănene, educarea şi îndrumarea ei la nivel uman şi spiritual. Valoare a unităţii care avea să răsară şi să înflorească în mişcarea Şcoala Ardeleană, un alt simbol al unităţii şi al împreună-slujirii unui ideal de românitate, de articulare lingvistică, de cultură şi de educaţie. Nucleul emancipării blăjene a retrezit dorinţa unităţii, ajungându-se la mişcarea paşoptistă de la 1848. Această dorinţă de unitate în suflare românească s-a sprijinit şi pe lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, pentru demnitate şi recunoaşterea la nivel european a unei regiuni istorice româneşti. E vrednică de amintit continuarea unităţii, peste câteva decenii, prin Mişcarea Memorandistă şi prin artizanii ei, aleatoriu amintind pe unii dintre ei: George Pop – „patriarhul” de la Băseşti, dr. Vasile Lucaciu – preotul greco-catolic din cea mai fertilă oază românească a Maramureşului, dr. Ioan Raţiu şi Gherasim Domide – protopop greco-catolic al Năsăudului. Izbucnirea Primului Război a cuprins întreaga lume într-o vâltoare a sângelui, iar Regatul României s-a alăturat, în 1916, de partea Antantei, găsind de cuviinţă să lupte pentru eliberarea Transilvaniei. Ce s-a întâmplat ulterior a fost numai o încununare a unei năzuinţe de unitate trăite de secole de întreaga suflare românească: Alba Iulia, 1 decembrie 1918 şi Tratatul de Pace din Palatul Marele Trianon de la Versailles din 28 iunie 1919. Ceea ce s-a înfăptuit la Alba Iulia – prin discursurile grandioase ale lui George Pop de Băseşti, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, Episcop Iuliu Hossu, primul cardinal al României, erou al neamului românesc şi martir al Bisericii Greco-Catolice, Mitropolit Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi mulţi alţi oameni de stat şi de bine ai acelor vremuri -, s-a sprijinit pe o venă naţională, regăsită în momente de cumpănă în fiecare inimă românească, în care curgea valoarea unităţii, a comuniunii şi a iubirii de neam. Cine a făcut, prin urmare, Unirea cea Mare? Fiecare inimă şi grai unite şi străpunse de fiorul de secole al românităţii poporului format în arcul carpato-danubiano-pontic. Fiecare năzuinţă de bine, de progres comunitar, de universalitate, de adâncire în valorile comune din cultura universală şi, in primis, din învăţătura evanghelică. Fiecare privire în care se oglindea un roşu, un galben şi un albastru, un strigăt pentru dreptate şi adevăr. Însă – se cuvine a spune -, mult mai important, dacă nu la fel de important, este menţinerea acestei unităţi prin cei care au primit acest tezaur stropit de secole cu râvnă, trăire şi decantare în spirit românesc, prin persoana care citeşte aceste rânduri şi, negreşit, prin cei care, deşteptaţi, aderă mereu la valoarea intrinsecă a unităţii: dragostea faţă de aproapele şi faţă de patrie.
pr. dr. George Marius NICOARĂ
